A cincea zi înainte de patimi, Duminică în 10 Nisan, Mântuitorul părăsind Betania, unde sosise numai cu o zi înainte, fiind oaspetele prietenului Său, Lazăr, se îndreaptă spre Ierusalim. Este urmat ca de obicei de apostoli, ucenici și mulţi pelerini, care vin în orașul sfânt să petreacă sărbătorile Paștilor. În drum se oprește pentru un mic popas în localitatea Betfaghe, trimiţând pe doi din apostoli să-I aducă asina și mânzul ei, pe care îi vor găsi legaţi de un gard. Le pune în vedere, că dacă cineva întreabă: pentru ce dezleagă și duc asina? – să răspundă: Domnul ne-a poruncit aceasta. Porunca este satisfăcută.

Mântuitorul încalecă pe mânzul asinei, continuându-Și drumul. Aceasta nu fiindcă ar fi fost obosit, nici dintr-un simplu capriciu, ci pentru a plini proorocia Scripturilor. Pentru El și pentru această ultimă călătorie a Lui spre Ierusalim, au scris profeţii Isaia și Zaharia cuvintele: „Spuneţi fiicei Sionului: iată, Împăratul tău vine la tine, blând și călare pe mânzul asinei, fiul celei de sub jug” (Zah. 9, 9; Is. 62, 11).

Realizarea prezicerii lor trebuie să fie un preţios indiciu, atât pentru Ierusalimul necredincios, cât și pentru întreaga omenire, că Iisus este mai mult decât umilul Învăţător din Nazaret, este însuși obiectivul profeţiilor Vechiului Testament, este întruchiparea Mântuitorului promis de Dumnezeu, autentica întrupare a dumnezeirii.

El vine călare pe mânzul asinei, un rege al păcii, în mijlocul lumii învrăjbite de ura păcatului. El vine ca un rege al luminii, pentru a da lovitura de graţie puterilor întunericului în lume. El vine să aducă suprema jertfă pentru libertatea omului din cea mai umilitoare sclavie.

Osanale Îi cântă însoţitorii fascinaţi de divina măreţie a momentului. Cu osanale Îl întâmpină Ierusalimul, obidit de sclavia răului. „Osana, binecuvântat fie Cel ce vine în numele Domnului, regele lui Israel!” (Mt. 21, 9; Mc.11, 10; Lc. 19, 38; In. 12, 13).

Drumul pe unde trece este un covor de haine și flori de primăvară. Primăvară este în natură, primăvară este în suflete. Primăvara nădejdii în trimisul lui Dumnezeu însuflețește pe cei mai mulţi din câţi au ieșit la porţile orașului, să-L întâmpine.

În lumina soarelui primăvăratic nu lipsesc nici petele de umbră. Satan își dispută întâietatea în lume. Uneltele lui, fariseii și cărturarii mândri și vicleni, cu frunţile încreţite de mânie strică armonia tabloului. Osanalele care umplu văzduhul îi exasperează. Ei cer sărbătoritului să certe mulţimea pentru manifestarea ei de dragoste și încredere. Ei cer imposibilul. Mântuitorul le răspunde: „Zic vouă, de vor tăcea aceștia, pietrele vor striga” (Lc. 19, 40).

Da, însăși natura neînsufleţită ia parte la sărbătorirea lui Dumnezeu. Peste câteva zile, ucenicii și mulţimea, în faţa crucii de pe Golgota, au amuţit, dar a vorbit natura. S-a cutremurat pământul, s-au prăbușit stâncile, iar soarele și-a întors privirea în faţa crimei săvârșite de uneltele diavolului. Pământul și cerul Îi cântă osanale Fiului lui Dumnezeu.

Dacă venirea lui Iisus în Ierusalim pentru a aduce jertfa ispășitoare, bucură și entuziasmează mulţimea dornică de mântuire, nu mai puţin trebuie să ne bucure și pe noi. Jertfa adusă este pentru omenirea tuturor timpurilor. Prin mijlocirea ei și noi suntem puși în binecuvântata situaţie de a reface legătura cu Cerul. Cum nu ne-am bucura de supremul dar al dumnezeirii prin care dobândim libertatea din nedemna sclavie a iadului? Cum nu ne-am bucura, când numai prin crucea Golgotei dobândim garanţia vieţii veșnice?

De această bucurie, însă, nu beneficiază tot sufletul. Nu tot Ierusalimul L-a întâmpinat pe Hristos cu osanale. Numai cei ce au crezut în dumnezeirea Lui, cei ce au nădăjduit în binefacerile operei Lui L-au însoţit pe drumul gloriei. Alături stau cei nevrednici, cei mândri de știinţa și puterea lor. Sunt fariseii și cărturarii, care nu-I cântă osanale, ci vor să înăbușe bucuria celor dintâi.

Fi-vom cu sufletul asemenea celor ce s-au bucurat, și noi ne vom bucura; fi-vom asemenea fariseilor, ne vom întrista de bucuria celorlalţi?

Dar putea-vom noi să ne asemănăm fariseilor, după ce ne-am botezat cu botezul lui Hristos, murind lumii celei vechi, lumii necredinţei și păcatului – viind [trăind] lumii celei noi, lumii mântuirii? Este fără de raţiune, este un blestem de sub care să ne sustragem. Și chiar dacă un moment nenorocit ne-a adus pe acest povârniș al necredinţei și păcatului, amintirea triumfalului drum al Mântuitorului spre rugul de jertfă, are menirea să ne cheme la realitate. Adam din noi trebuie să moară, pentru a putea via Hristos.

Tu, suflet creștin, rătăcit pe ogașul vieţii tale firești, deschide-te lui Hristos, precum porţile Ierusalimului s-au deschis să-L primească. Fă-ţi din El un rege, un mântuitor; precum mulţimea în osanale L-a aclamat! Fii Lui tovarăș credincios, iubitor și ascultător! Numai astfel vei fi vrednic de bucuria măririi Lui!

(Prof. Dr. L. G. Munteanu, „Intrarea triumfală a Mântuitorului în Ierusalim”, în Renașterea XIV (1936), nr. 13, pp. 2-3)

Sursa: radiorenasterea.ro