Rugăciunea timpului pierdut
Sufletul, mintea şi trupul, fiecare au avut drumuri singulare şi diferite. Am mers pe trei cărări, ca beţivul din vorba populară. Organismul viu, treimic, a fost destructurat. Îngerul bun ne-a cunoscut viaţa pe trei cărări şi acum ne sfătuieşte ca îndreptarea să se facă prin rugăciune, poate prin rugăciunea timpului pierdut.
Suntem oameni ai zilei şi ai clasamentelor zilei. Apărem şi dispărem în timp, ca hit-urile fără cântec şi vers.
Afirmarea omului zilei în clasamente şi statistici se naşte din patimi şi decepţii. Suntem alergaţi de mistreţii şi lupii propriilor instincte prădătoare.
Ajungem înspăimântaţi la linia de sosire. Şampania volatilă, aruncată rutinier pe faţă, de lăudători de conjunctură, reaprinde doar pentru o clipă steaua hollywoodiană din frunte.
Privim pe ecrane cum, de la o clipă la alta, se schimbă numele şi renumele, ca orarele de plecare şi sosire din gări şi aeroporturi.
Am fost singuri în competiţie, dar nici măcar nu ne-am văzut sau auzit numele. Am auzit doar că succesul a trecut aşa, ca iarba sau ca floarea câmpului. Nu am atins nici iarba verde, nu am simţit nici anotimpul florii în acest campionat autoimpus. Ştim doar că, în goana nebună, am călcat peste munţi, peste văi, peste oameni şi flori.
La sosire ajungem cu încălţămintea ruptă şi trăirile zdrenţuite, bine că suntem totuşi cu stea în frunte.
Am fugit de noi, în căutarea noastră.
Ne uităm în arenă şi în tribune, doar coji de seminţe. În spatele nostru, timpul îşi aşterne frunzele îngălbenite peste urmele paşilor fără istorie şi viitor.
În faţa noastră, un înger bun ne cheamă la cină. Dar, oare, în ce eter efemer au dispărut tobele, surlele şi trâmbiţele ce parcă, în urlet isteric, rupeau lanţurile altor lupi din tribune?
Îngerul bun ne roagă să rostim rugăciunea înainte de masă, apoi să gustăm cumpătat din pomul vieţii.
Încercăm să împreunăm aripile frânte în poziţie de rugăciune şi să pronunţăm convalescent câteva silabe, ca dintr-o poezie uitată.
Îngerul bun este îngăduitor semeţiei şi cearcănelor noastre cu retenţie de timp pierdut.
Fructele pomului cunoştinţei binelui şi răului, atent selecţionate şi conservate pentru satisfacţia poftei şi mâniei noastre, au formolizat un trup semeţ şi au desentimentalizat un suflet, altă dată îmbujorat la roua rugăciunii.
Un trup semeţ, slăbit de comoditate, nu a îngenunchiat până acum spre rugăciune. El a rugat obraznic, cu gesticulaţii nervoase, formele idolatre ale sinelui. A cerut mereu să i se facă dreptate pentru că societatea, luna şi stelele i-au furat, în clipe de visare şi liberă iniţiativă, timpul din portofel.
O minte infestată cu lungi deliruri de principii şi concepte despre patimi şi virtuţi seculare a sfidat mereu timpul necrozat de invazia gândurilor maligne.
Un suflet netrăitor într-un timp dăruit, dar netrăit, a înţeles că totul este evoluţie. În acest context, singura soluţie a fost doar abordarea biochimică a filosofiei de viaţă.
Sufletul, mintea şi trupul, fiecare au avut drumuri singulare şi diferite. Am mers pe trei cărări, ca beţivul din vorba populară. Organismul viu, treimic, a fost destructurat.
Îngerul bun ne-a cunoscut viaţa pe trei cărări şi acum ne sfătuieşte ca îndreptarea să se facă prin rugăciune, poate prin rugăciunea timpului pierdut. Este bine să recuperăm timpul pierdut prin rugăciune, mai mult decât prin comoditatea lecturilor bune, ce pot corecta neştiinţa de până acum.
Rugăciunea este prima faptă bună a omului lăuntric. Ea este trăitoare, nu stai în perfuzii sau la un ceai cu cartea în mână, îţi iei patul tău şi umbli.
Prin rugăciune, Domnul Iisus Hristos ne adună de pe drumuri. El „îndreptează înaintea mea, calea Ta”!
La rugăciunea noastră, Dumnezeu, prin prefacere tainică, va transforma clepsidra timpului în candelă aprinsă.
Să ne amintim de fiecare clipă a timpului pierdut, apoi cu mintea şi sufletul să ne rugăm, în timpul şi locul acela, pentru neştiinţa sau ştiinţa noastră de atunci.
Să îl rugăm pe Dumnezeu să ne ierte pentru fiecare timp pierdut. Prin rugăciunea de iertare, Dumnezeu va regenera condiţiile de timp şi loc ale mântuirii.
Prin rugăciune, Dumnezeu ne expune la viaţă, dintr-un timp geologic, într-un timp evanghelic.
Pe-ntinderea vieţii, aproapele nostru, binevoitor sau nu, a trecut zilnic şi neîntâmplător pe treptele mântuirii.
Prin rugăciune ne regăsim aproapele în toţi oamenii din Scripturi, păcătoşi şi sfinţi, cu pildele lor de viaţă.
Prin rugăciunea timpului pierdut, regretul se transformă în iertare, iar iertarea în iubire.
Prin rugăciune vom respira suflarea de viaţă a aproapelui pentru mântuirea sa, nu alta decât mântuirea noastră.