În vremea aceea au venit fariseii la Iisus și se sfădeau cu El, cerând de la El semn din cer, ispitindu-L. Și Iisus, suspinând cu duhul Său, a zis: Pentru ce neamul acesta cere semn? Adevărat grăiesc vouă că nu se va da semn acestui neam. Și, lăsându-i, a intrat iarăși în corabie și a trecut de cealaltă parte. Dar ucenicii au uitat să ia pâine și aveau cu ei în corabie numai o pâine. Și El le-a poruncit, zicând: Vedeți, păziți-vă de aluatul fariseilor și de aluatul lui Irod. Și vorbeau între ei, zicând: Aceasta o zice fiindcă n-avem pâine. Și Iisus, înțelegând, le-a zis: De ce gândiți că n-aveți pâine? Tot nu înțelegeți, nici nu pricepeți? Atât de învârtoșată este inima voastră? Ochi aveți și nu vedeți, urechi aveți și nu auziți, și nu vă aduceți aminte? Când am frânt cele cinci pâini Ia cei cinci mii de oameni, atunci câte coșuri pline de fărâmituri ați luat? Zis-au Lui: Douăsprezece. Și când cu cele șapte pâini, la cei patru mii de oameni, câte coșuri pline de fărâmituri ați luat? Iar ei au zis: Șapte. Și le zicea: Cum, dar, nu înțelegeți? (Marcu  8, 11-21) (Luni în săptămâna a 30-a după Rusalii)

Textul Evangheliei din lunea a 20-a după Rusalii mărturisește cu prisosință despre slăbiciunea umană. Domnul, însoțit de ucenicii Săi, este urmat de mulțimi nenumărate, dar și urmărit de farisei, elitele iudeilor. Versetele care preced această pericopă relatează minunea celei de-a doua înmulțiri a pâinilor. În capitolul șase al Evangheliei sale, Marcu amintise de prima înmulțire a pâinilor pentru cinci mii de persoane. În al optulea capitol e vorba de hrănirea altor patru mii, cu șapte pâini și câțiva pești. E foarte posibil ca unii să fi fost de față atât la prima, cât și la a doua minune. 

Prin faptul că Domnul înmulțește pâinile și hrănește mulțimile, El dă un semn celor care au ochi de văzut și minte de înțeles că Mesia a venit. În vechime se prorocise că în vremea venirii lui Mesia toate lipsurile se vor plini, orbii vor vedea, șchiopii și ciungii vor fi vindecați și alte carențe vor dispărea (Isaia cap. 35). Și cu toate acestea, unii cusurgii din fire și care nu aveau ochi de văzut semne și minuni, ci doar defecte și lipsuri, tocmai aceia cereau semn. Este chiar de mirare ce semn mai trebuia să ofere Iisus spre încredințare, după ce hrănise mulțimile în pustie și în plus s-au strâns rămășițe considerabil mai mari cantitativ decât însăși materia împărțită. Pentru cei orbiți duhovnicește însă nu pare de ajuns că Domnul dă hrană celor flămânzi. El are grijă de cei care nu se îngrijesc de ziua de mâine, ci pun pe Dumnezeu pe primul loc în viața lor, chiar dacă poate numai pentru câteva ceasuri.

În această atmosferă, atunci când fariseii se sfădeau de-a dreptul cu Iisus și cereau semn din cer, că nu le era suficient semnul minunat de aici, de pe pământ, Hristos refuză să le facă pe plac. De data aceasta nu le spune nici că le va da semnul lui Iona (Mt. 12, 39; 16, 4), ci pur și simplu Se urcă în corabie cu ucenicii și pleacă de cealaltă parte a lacului Galileii. Însă pe drum ucenicii își aduc aminte că nu au luat decât o pâine pentru toți doisprezece, iar cu Domnul, treisprezece. Chiar se sperie, mai ales că Învățătorul le spune să se păzească de aluatul fariseilor și de aluatul lui Irod. Fiindcă mintea celui flămând stă desigur la mâncare, niciunul dintre ei nu a remarcat aspectul metaforic al îndemnului lui Iisus, Care Se referea la paza de orice legătură cu fariseii sau cu irodienii, adică asocierea cu oameni fără verticalitate. Până și ucenicii, prin intermediul cărora s-au săvârșit minunile înmulțirii pâinilor, care fuseseră la atâtea discuții și vindecări, par să aibă ochi și să nu vadă. Pare-se că se aseamănă cu fariseii fiindcă nu pricep că au lângă ei pe Dătătorul de viață, pe Hrănitorul făpturii întregi, pe Cel care alină orice neputință. Și, totuși, nu sunt la fel fiindcă ei nu cer niciun semn atunci când văd că le lipsește pâinea. Ei constată doar carența și caută soluții raționale, dar nu găsesc. Și când aud ceva din aria semantică a pâinii, ca de pildă ceva despre aluat, se blochează la o înțelegere îngustă, copilărească. Dar Domnul nu îi lasă și încearcă să le deschidă ochii prin întrebări simple, în stil socratic: „de ce gândiți că nu aveți pâine?”, „tot nu înțelegeți, nici pricepeți?”, „câte pâini am frânt prima dată la 5000 de oameni?”, „câte pâini am frânt a doua oară la cei 4000 de oameni?”, „câte coșuri de firimituri ați strâns?”, „A, șapte? Și cum, tot nu pricepeți?”.

Noi, cei de azi, am putea să îi judecăm pe ucenici de simplitate, dacă nu chiar de o stare mai gravă, de necredință. Dar din păcate nu stăm mai bine decât ei. La fel ca și aceștia, la probleme complicate căutăm soluții raționale și nu unele venite din ajutorul Domnului. Desigur, nimeni nu ne împiedică să fim realiști și raționali și nici nu e de dorit să căutăm să se înmulțească dintr-odată atâta pâine cât să potolească criza umanitară din Africa sau din alte părți. Dar ne-a scăzut flexibilitatea caracteristică poporului simplu, care Îl însoțea pe Hristos și căuta întâi de toate cuvintele Vieții. Slăbiciunea umană a ucenicilor s-a vindecat cu timpul și, mai important, prin puterea Duhului Sfânt. Dar această putere de fapt o avem și noi, primită prin Tainele Botezului și Mirungerii. Însă nu mai credem cu tărie în aceasta. Am uitat de comoara ascunsă adânc în noi și de aceea soluțiile noastre sunt prea adesea disperarea sau sentimentul de autoconservare, cu prețul morții fizice sau sufletești a aproapelui. Deși suntem slabi ca ucenicii, suntem chemați să devenim și noi ca ei, trezindu-ne și realizând înțelesul cuvântului: „Căutați întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate celelalte vi se vor adăuga” (Matei 6, 33).