Numai iubirea lui Dumnezeu pune totul în mişcare. Fără iubirea Lui, omul nu I-ar păzi cuvântul şi nu ar râvni să-l pună în lucrare. Cuvântul lui Hristos culminează în predica de pe munte. Fericirile Îl descriu pe Hristos Însuşi şi, prin El, descriu însăşi taina lui Dumnezeu şi iubirea Lui.

Omeneşte vorbind, Fericirile sunt impracticabile – şi în acest aspect constă toată valoarea lor. Căci prin chiar neputinţa noastră vom fi conduşi către poarta Împărăţiei care este Însuşi Hristos: „Eu sunt uşa oilor” (Ioan) şi nimeni nu poate intra decât prin Mine. Doar prin dumnezeiescul ajutor putem dobândi aceste energii divino-umane pe care le numim virtuţi. Doar cei care răspund chemării lui Hristos şi care sunt sloboziţi de patimile lor pot trăi fericirile iubirii (agapé).

Din toate timpurile, grija fundamentală a omului este să trăiască fericit. Filosofii nu au încetat să diserteze pe acest subiect, iar Sfinţii Părinţi, sprijinindu-se pe Sfânta Scriptură, au pus accentul pe acest motiv profund al omului. Hristos Însuşi, chiar după ce i-a chemat pe ucenici, Îşi începe propovăduirea cu Fericirile.

Însă fericirea este ea, oare, accesibilă sau este o utopie? Ce cale a fericirii ne arată Hristos?

Omul aspiră la fericire, îi este sete de a fi fericit. Aceasta îi este ceva firesc, este întipărit în el, în inima lui, înlăuntru lui, în toată fiinţa. Această căutare a fericirii îi dă un asemenea elan, încât este gata să dărâme munţii. Din ea se nasc inventivitatea, creativitatea, depăşirea sinelui. Omul este capabil să depună mult efort pentru a-şi atinge scopul. Însă a vieţui fericit este o artă, iar un asemenea scop nu se atinge uşor. Experienţa existenţială ne arată ca această cale este presărată cu multe capcane, cu răniri, cu suferinţe şi ne învaţă cât suntem de săraci dinaintea unei asemenea năzuinţe. Căutând fericirea, de multe ori suntem redirecţionaţi către cercarea nefericirii. Fericirea pe care o cunoaştem este cea care e circumstanţială, care depinde de condiţionări şi de stările noastre. Cerul senin, un surâs, o veste bună favorizează această deschidere care poate fi adumbrită, adică întunecată de nori, de un cuvânt care ne-a rănit sau de o veste rea. Fericirea care depinde de factori existenţiali şi de dispoziţii sufleteşti este nesigură şi repede înlocuită de monotonia cotidianului.

În acest raport alienant faţă de evenimente, faţă de celălalt, faţă de climă, nu există fericire adevărată, ci stări sufleteşti. Astfel, omul poate ajunge, oare, la fericirea lipsită de motiv, la bucuria dincolo de dependenţă, la o plinătate nealterată, la fericiri?

Să intri în bucuria Stăpânului

Toată Biblia, apoi Hristos în Evanghelii ne învaţă că omului acestea îi sunt cu neputinţă. Însă, la Dumnezeu totul este posibil. Iisus nu propune o fericire în sensul omenesc, o fericire din lumea aceasta, un fel de satisfacţie sau de bunăstare. Dar, după cum a venit să îndepărteze de la noi micile noastre momente de pace – care sunt precum nişte etape de armistiţiu în toiul conflictelor – pentru a ne da Pacea Lui care hrăneşte sufletul, tot la fel ne propune bucuria desăvârşită, o bucurie pe care nimeni nu ne-o va putea răpi.

Bucuria aceasta este expresia harului, rodul unei comuniuni de iubire la care omul este poftit să participe. Bucurie necondiţionată, căci Dumnezeu ne iubeşte fără de stări sufleteşti. A te lăsa iubit înseamnă a intra, încetul cu încetul, în bucuria Stăpânului, în fericirea Lui veşnică, spre bucuria desăvârşită.

În Epistola către Timotei, Sfântul Apostol Pavel afirmă că singurul fericit este Dumnezeu: „Fericitul şi singurul Stăpânitor, Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor, Cel ce singur are nemurire şi locuieşte întru lumină neapropiată” (1 Timotei 6, 15).

Dacă Dumnezeu este Singurul fericit, accesul la fericire presupune o părtăşie la dumnezeiasca fericire. Este ceea ce confirmă Sfântul Grigorie de Nyssa, spunând: „Dobândirea însuşirilor dumnezeieşti tinde către fericire” sau „Definiţia fericirii umane este, aşadar, asemănătoare cu cea a dumnezeiescului”.

Toată Biblia, şi îndeosebi Psalmii ne spun că Dumnezeu a creat omul pentru bucurie, pentru fericire, nu numai pentru o bucurie sau o fericire viitoare, într-un veac ce va să fie, ci şi pentru bucuria de acum. Toată pedagogia pe care Dumnezeu o desfăşoară este în slujba acestei finalităţi. Dumnezeu a creat omul prin Iubire şi pentru ca omul să poată avea părtăşie cu Fericirea Veşnică – adică părtăşie cu viaţa dumnezeiască.

Prin cugetarea la cuvântul Său

Pentru a-l îndruma pe om către acest pământ făgăduit, Dumnezeu Şi-a călăuzit poporul, mai întâi prin Moise, apoi prin proroci. Moise a fost chemat de către Dumnezeu pentru a scoate poporul iudeu din pământul robiei şi a-l conduce către pământul libertăţii. În acest pelerinaj către libertate, Domnul îi va da lui Moise legile pentru sporirea poporului Său. Lege de iubire care are ca finalitate să-l ducă pe om către viaţă şi către fericire. Aceasta este clar explicat în recomandarea care precedă enunţul acestei legi: „Să umblaţi pe calea aceea pe care v-a poruncit Domnul Dumnezeul vostru, ca să fiţi vii şi să vă fie bine” (Deuteronomul 5, 33).

Finalitatea este fericirea omului. Finalitate asupra căreia Moise va reveni mereu pentru a încuraja poporul lui Israel să asculte cu atenţie, apoi să pună în practică aceste legi: „Ascultă dar, Israele, şi sileşte-te să împlineşti acestea, ca să-ţi fie bine” (Deuteronomul 6, 3). După care Moise va da primele două legi pe care Israel le va repeta de două ori pe zi: „Ascultă, Israele, Domnul Dumnezeul nostru este Singurul Domn» şi „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din toată puterea ta” (Deuteronomul, 6, 4-5).

Chemare la relaţie, chemare la reciprocitate în iubire, chemare la părtăşie, la părtăşie-unire: să fii iubit şi să iubeşti. De ajuns îi este să o dorească. „Căci porunca aceasta care ţi-o poruncesc eu astăzi nu este neînţeleasă de tine şi nu este departe (…) Ci Cuvântul acesta este foarte aproape de tine; el este în gura ta şi în inima ta, ca să-l faci” (Deuteronomul 30, 11/14).

Cuvântul poruncă traduce cuvântul ebraic mitsvah, care înseamnă exerciţiu. Prin urmare, nu trebuie să înţelegem cuvântul poruncă ca pe un ordin, ci ca pe o chemare la exersarea capacităţilor noastre. Mai mult, să prindem gust de cugetarea la dumnezeiescul cuvânt, pentru a-l pune în practică. Cuvânt care verticalizează, cuvânt care-i descoperă omului capacităţile de iubire pe care le are în inimă, cuvânt care eliberează din robia lui „trebuie, (eu) trebuie să...”, cuvânt ce tămăduieşte miopia şi care lărgeşte spaţiul cortului. Cuvânt care aduce pace şi bucurie. De aceea psalmistul, încă de la cel dintâi psalm, ne spune: „Fericit bărbatul, care n-a umblat în sfatul necredincioşilor (…) Ci în legea Domnului e voia lui şi la legea Lui va cugeta ziua şi noaptea. Şi va fi ca un pom răsădit lângă izvoarele apelor, care rodul său va da la vremea sa”.

Fericit cel ce se lasă condus de către Iubitul inimii lui, care se desfată de cuvântul Lui şi se lasă transformat de El. Fericit cel ce purcede către plinire, care pregăteşte pământ roditor pentru sămânţă şi care va rodi la vremea sa (Matei 13). A se deschide la ce este  mai mare decât sine în sine, a pogorî în adâncimea abisală a inimii pentru a bea din Izvorul cel veşnic, aceasta este calea Fericilor. Hristos, în Evanghelie, va relua în chip explicit aceste mitsvah, arătând că punerea lor în practică depinde de dorirea iubitoare a Domnului Care sălăşluieşte în inima noastră. „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el şi vom face locaş la el” (Ioan 14, 23). El arată că ascultarea Cuvântului este motivată de iubire. Cel ce iubeşte se desfătează ascultând fiinţa iubită şi asimilându-i cuvântul. Apoi, în bucurie şi în mod liber,  îşi va pune în practică cuvântul. Acolo unde există libertate, nu există constrângere. Acolo unde există constrângere, nu există iubire. Prin urmare, cel ce păzeşte legea prin constrângere, fără tragere de inimă, nu se poate folosi – dimpotrivă, riscă să se revolte sau să o abandoneze.

De aceea, ascultarea nu poate face echipă decât cu libertatea, iar nu cu supunerea. Ascultarea nu are sens, decât dacă este un instrument de sporire în iubire. Ea presupune încredere şi dorire de a intra în părtăşie cu Stăpânul. Afară de aceste temeiuri, nu există decât robie. Or, în robie nu există bucurie, ci asprimea constrângerii. „Aţi fost chemaţi la libertate”, clamează Sfântul Apostol Pavel către galateni (5, 13), invitându-i pe aceştia să folosească în chip fericit această libertate, să exprime o orientare îndreptăţită a doririi. Toţi cei ce L-au urmat pe Iisus au făcut-o în chip liber, în afara oricărei constrângeri. Aceştia erau mişcaţi de setea de adevăr, de setea de iubire. Căci, datorită acestora se adapă ei la cuvântul lui Hristos şi îl primesc în inima lor.

Tocmai tuturor celor însetaţi Domnul a adresat mesajul Fericirilor, celor pe care El îi numea ucenicii Lui. Celor ce îşi conştientizează lipsurile, sărăcia, limitarea, Hristos nu le-a propus o ştiinţă a bunăstării care să vină să le hrănească o satisfacţie imediată, ci le-a prezentat şi ne prezintă o cale către Fericirea obştească.

Fericiţi cei săraci cu duhul, căci a lor este Împărăţia Cerurilor

La începutul vieţii Lui publice, Iisus a început să propovăduiască şi să spună: „Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat Împărăţia Cerurilor” (Matei 4, 17). Anume, că intrarea în Împărăţie presupune o schimbare din inimă, schimbare prin care omul să se poată face accesibil iubirii lui Dumnezeu.

Căci nu dumnezeiasca milă îi lipseşte omului, ci justa dispoziţie a inimii care să o primească pe aceasta. Atunci când Iisus spune „Fericiţi cei săraci cu duhul” sau „Fericiţi cei blânzi”, El numeşte atitudinile lăuntrice propice fericirii. Prin Fericiri, Domnul va arăta calea, va deschide porţile Împărăţiei, va da cheile pentru a pătrunde în ea. El va răsturna complet ordinea valorilor, numindu-i fericiţi pe cei săraci, pe cei mâhniţi, pe cei prigoniţi.

Iisus Şi-a început viaţa publică proclamând: „S-a apropiat Împărăţia Cerurilor”. Mai apoi, o va compara cu o comoară ascunsă într-un câmp. Cel care a aflat-o o ascunde şi, în bucuria lui, vinde tot ce are pentru a-şi cumpăra acest câmp (Matei 13, 44). El o va compara şi cu un mărgăritar de mare preţ. Negustorul care l-a descoperit a mers să vândă tot ceea ce avea pentru a-l cumpăra (Matei 13, 45).

Pe munte, îi proclamă fericiţi pe cei săraci cu duhul, căci Împărăţia Cerurilor este a lor. Cei săraci cu duhul sunt, aşadar, cei care au primit să vândă tot pentru a dobândi mărgăritarul preţios, comoara cea mare. Sunt cei care au primit să părăsească tot, să lase totul pentru a se face ucenici ai lui Iisus. Ei au putut lua această hotărâre pentru că au recunoscut în Iisus mărgăritarul preţios, pe Mesia. Tocmai printr-o alipire de o bunătate şi mai mare au putut să se elibereze de averile lor. Dacă au lăsat totul, este pentru că simţeau o lipsă, o neîmplinire, este pentru că erau însetaţi. Sete de viaţă, sete de sens, sete de libertate lăuntrică, sete de desăvârşire, sete de iubire. Săracii cu duhul sunt fiinţe însetate, care-şi pun toată nădejdea în Dumnezeu. Ei sunt precum nişte pelerini îndreptaţi către un scop. Acest scop este în prelungirea aspiraţiei inimii lor, iar această aspiraţie este precum o pomenire a celor ce vor să fie, o nădejde în imposibila comuniune de iubire care, singură, le poate covârşi inima. Săracii cu duhul sunt oameni în mişcare ce nu se pot resemna să-şi pună încrederea în bogăţiile pământeşti, în statornicii, în tentaţiile de a fi în siguranţă. Ei au gustul veşniciei, de aceea nu se pot complace în compensaţii şi în autosuficienţă.

Săraci cu inima, ei sunt cerşetori în Duhul, chemându-L neîncetat pe Cel care le poate deschide spaţiul lăuntric către dimensiunile setei lor. Ei se ştiu săraci, de aceea cerşesc dumnezeiescul har – singurul care poate să înlesnească intrarea în Împărăţie. Dar ce este Împărăţia, dacă nu harul Sfântului Duh, spunea Sfântul Serafim de Sarov.

Îndată au mers după El

Primii ucenici ai lui Iisus sunt aceşti săraci care au lăsat tot pentru a-I urma Lui. Tocmai lor le va adresa învăţătura despre Fericiri, învăţătură care urmează chemării ucenicilor şi care îi defineşte ca fericiţi.

Cu adevărat, tocmai prin răspunsul la o simplă chemare I-au urmat Lui. Atunci când Iisus mergea de-a lungul Mării Galileea, El a văzut doi fraţi, pe Simon şi pe Andrei, care aruncau mreaja în mare, căci erau pescari. Şi le-a zis „Veniţi după Mine” şi, îndată, lăsând mrejele au mers după El (Matei 4).

„Lăsând mrejele” însemnă că și-au lăsat unealta de lucru, siguranţa lor, mijlocul de a-şi câştiga existenţa pentru a fi independenţi, pentru a-şi asuma subzistenţa lor şi cea a familiei. Şi îndată au primit să lase totul şi să devină dependenţi de Iisus, ucenici ai Stăpânului, supuşi voii Lui, renunţând la voia proprie.

Mergând puţin mai departe, Iisus a văzut alţi doi fraţi, Iacov, fiul lui Zevedei şi Ioan, fratele lui, care erau într-o barcă dimpreună cu tatăl şi cu tovarăşii lor. Iisus i-a chemat şi îndată ei au lăsat totul. Pentru a-I urma lui Hristos, ei şi-au lăsat apropiaţii şi au renunţat la ataşamentele lor afective, la bucuria muncii în echipă. Ei au recunoscut în Iisus ceea ce inima lor căuta, dincolo de tot ceea ce existenţa le-a putut oferi.

Mai târziu, El îl va chema pe Matei care stătea la vamă, zicându-i: „Vino după Mine” şi, îndată, Matei a venit după El. Aceasta însemna să lase un post de răspundere care trebuia să fie prosper şi să-i asigure o siguranţă bănească. Câte demersuri şi ce traseu a trebuit să facă pentru a ajunge la această situaţie? Mulţi din lume caută să ajungă în posturi de răspundere sau să câştige mai mulţi bani. Însă, poate că Matei a văzut limitele celor la care a aspirat, poate că a putut vedea că banii nu aduc fericirea şi că satisfacţiile materiale nu umplu niciun gol.

Prin aceste trei chemări ne sunt arătate diferite aspecte ale acestei sărăcii cu duhul despre care ne vorbeşte Iisus. Ucenicii erau gata, de aceea au lăsat îndată totul. În acest context am putea regăsi vechiul dicton potrivit căruia, atunci când discipolul este pregătit, apare maestrul. Săracul cu duhul este cel ce poate spune dimpreună cu psalmistul: „Gata este inima mea, Dumnezeule, gata este inima mea”. El este într-o stare de disponibilitate lăuntrică, inima lui năzuieşte la esenţial, la unicul lucru de folos: relaţia cu Domnul şi Stăpânul vieţii lui.

Această dispoziţie a inimii, chiar dacă fiecare o poartă în sine, cere timp pentru a se statornici – până a deveni o hotărâre. Doar această hotărâre ne scapă de ataşamentele noastre, de ezitările noastre, de ambivalenţa noastră. În cele trei exemple care ne sunt date în Evanghelii vedem că a-I urma lui Iisus înseamnă să părăseşti ataşamentele: ataşamentul de independenţă sau voia proprie, ataşamentul de relaţiile afective, ataşamentul de bani şi de siguranţa materială.

Iisus cheamă pe fiecare la libertatea lăuntrică

Iisus cheamă pe fiecare la libertatea lăuntrică. El a venit să-i slobozească pe cei captivi, să rupă lanţurile care îi trag spre trecut şi să restaureze omul în libertatea-i originară: cea a fiilor lui Dumnezeu.

Dacă medităm asupra încercărilor prin care a trebuit să trecem, ajungem să descoperim că ele au un fir călăuzitor: să ne ducă spre libertatea lăuntrică. În timpul vieţii avem de trăit numeroase suferinţe, numeroase despărţiri, tot atâtea etape către această libertate – libertate care este condiţia iubirii adevărate.

Numai din iubirea de Dumnezeu ucenicii au primit să lase totul pentru a-I urma lui Iisus. Doar prin virtutea acestei iubiri au primit ei harul de a deveni liberi faţă de ademenirile lumii, faţă de voinţa de posesie, de putere şi de plăcere pentru bunătăţile veacului acesta. Numai prin recunoaşterea a ceea ce este, a Celui care este Calea, Adevărul şi Viaţa au devenit liberi. Liberi pentru a iubi, a iubi pentru a cunoaşte cu adevărat.

Iisus vrea să ne conducă către această libertate lăuntrică, pentru ca noi să putem gusta dintr-o pace şi dintr-o bucurie care nu sunt din veacul acesta. Aşadar, care nu depind de circumstanţe şi de condiţionări. Iubirea lui Iisus se ascunde în spatele fiecărei încercări. De încercăm să o deosebim şi să fim atenţi la pragul pe care Domnul vrea ca noi să-l păşim ajutaţi de către El, aceasta ne aduce o mare eliberare în toiul încercării. Aceasta îi dă un sens, cel puţin acela de a spori pe cale.

Acum câteva luni, trăind o perioadă în tovărăşia unui prieten, acesta mă însoţea mereu în maşina mea. Atunci i-am vorbit despre calvarul prin care treceam, la care el mi-a răspuns simplu: „Tocmai în acele momente trebuie să ştim dacă suntem hotărâţi pe calea noastră sau dacă dăm vreo importanţă ataşamentelor noastre, criteriilor noastre şi ideilor noastre preconcepute”. Era un mod frumos de a mă invita la detaşare, adică la încredere – prin urmare, să mă destind dinaintea fricilor mele şi la anihilarea siguranţei pe care o provoacă încercările.

Desigur, a fi sărac cu duhul înseamnă să ştii să primeşti bucuros ceea ce vine, ca fiind expresie a pedagogiei divine şi să faci din aceasta un prilej de sporire duhovnicească. Să primeşti ceea ce vine înseamnă să iubeşti calea arătată de Domnul mai mult decât voinţa oarbă a eului. Încercarea, de cele mai multe ori, ne trimite la limitele noastre, la fragilitatea noastră. Ea ne smulge orice mijloc de ajutor, pentru a ne da posibilitatea de a ne încrede, aşadar, de a ne dori să regăsim relaţia cu Cel care este credincios.

În parabola fiului risipitor (Luca 15) ni se arată clar că numai după ce a fost redus la starea extremă de lipsire, după ce a deznădăjduit și nu mai putea să iasă singur din toate acestea, atunci abia a intrat în sine şi şi-a adus aminte de casa Tatălui său. Abia în această situaţie extremă a conştientizat valoarea a ceea ce a abandonat. Atunci s-a întors la Tatăl său, nemaiavând acel duh revendicativ, ci unul de sărăcie, de smerenie. Și atunci a primit mai mult decât se aştepta.

Atâta timp cât vom avea ceva de pierdut, vom avea ataşamente – aşadar, împotriviri. Fie că suntem legaţi cu o sfoară groasă sau cu un simplu fir de aţă, suntem legaţi. Prin urmare, nu suntem liberi.

De vrei...

Evangheliştii oferă spre meditaţie povestea tânărului bogat (Matei 19) care se apropie de Iisus pentru a-L întreba ce se cade să facă pentru a avea viaţă veşnică. Iisus i-a răspuns: „De vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile”. Tânărul I-a răspuns că a păzit legea şi că a pus în practică dumnezeieştile porunci. Însă, împins de oarecare motivaţie, presimţind ceea ce îi scăpa, adăugă: „Ce-mi mai lipseşte?”. I-a zis atunci Iisus: „Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează-Mi”.

Iisus nu îl obligă pe acest om să Îl urmeze, ci îl trimite la dorirea lui: dacă voieşti să fii desăvârşit. Iisus ne trimite întotdeauna la dorirea noastră, din respect faţă de libertatea noastră. Împărăţia este pentru cei care o doresc din inimă, din adâncul sufletului şi din toate puterile. Aprofundarea cuvântului, rugăciunea sunt date pentru hrănirea doririi şi înlesnirea deschiderii ei până la deplina-i maturitate.

Tânărul bogat nu era pregătit să primească cuvântul lui Hristos, să se lepede de toate pentru El. Fără îndoială, profunzimea lui nu l-a dus până acolo încât să prefere bunătăţile veşnice bunătăţilor veacului acesta – iar tânărul s-a dus întristat foarte, căci avea averi mari. Acest episod ne cercetează starea doririi noastre, iar ce a putut simţi tânărul nu ne este străin. Îi arătase lui Iisus râvna sufletească. Îşi dorea să Îl urmeze pe Iisus, fiind atras de către El, însă evaluarea a tot ce ar fi trebuit să părăsească îi împiedica această râvnă. Câtă suferinţă e să ai o inimă împărţită – care vrea, dar nu se poate hotărî, care simte o chemare, însă nu găseşte forţa necesară să-i răspundă! Probabil că tristeţea lui era după măsura sfâşierii lăuntrice. Crisparea în ceea ce priveşte posesiile, ştiinţa, puterile… împiedică venirea Împărăţiei şi întristează.

Tristeţea, după cum ne arată Sfinţii Părinţi, are drept pricină frustrarea dorinţelor, cât şi decepţia eului mărunt. Ea descoperă un ataşament faţă de sine şi de cele lumeşti. În tristeţe eşti singur, rupt de ceilalţi. Iisus l-a poftit pe tânăr să se elibereze de crispare prin donare: vinde tot ce ai şi dă săracilor. A da înseamnă a recunoaşte că ai primit şi că îţi place să împarţi tot ce ai. A împărţi te îmbogăţeşte şi te face să guşti din arvuna Împărăţiei.

Lui Zaheu, care era bogat, Hristos nu i-a cerut să vândă tot, ci să-şi deschidă casa, să practice ospitalitatea şi să împartă tot ce are cu cei nevoiaşi. El îl invită pe Zaheu să descopere o viaţă nouă, care-l va face fericit. Este aceeaşi invitaţie pe care o adresează unui fariseu, atunci când îi spune: „Când faci prânz sau cină, nu chema pe prietenii tăi, nici pe fraţii tăi, nici pe rudele tale, nici vecinii bogaţi, ca nu cumva să te cheme şi ei, la rândul lor, pe tine, şi să-ţi fie ca răsplată. Ci, când faci un ospăţ, cheamă pe săraci, pe neputincioşi, pe şchiopi, pe orbi” (Luca 14, 12-13).

Bucuria stă în relaţie, în dăruirea de sine. Ea este, pentru cei ce primesc să sărăcească după categoriile lumeşti, îmbogăţire cu viaţa în părtăşie. „Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul Său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa” (Marcu, 8, 35).

În Împărăţia Cerurilor ajung cei care primesc să piardă în veacul acesta, să nu-şi compromită sufletul cu bogăţiile fărădelegii. A primi să pierzi nu este omeneşte cu putinţă, ci numai prin dumnezeiescul har – care îi vine în ajutor celui care îl cere. Când un monah îşi face voturile monahale, el răspunde la întrebarea: „Voieşti să intri în duhul sărăciei, al fecioriei şi al ascultării?” prin: „Da, vreau, cu harul lui Dumnezeu”. Dat fiind acestea, el pătrunde în duhul sărăciei, arătând că nu se poate sprijini pe propriile puteri, ci numai pe Harul dumnezeiesc. Aceasta îi aminteşte, la fel, că Împărăţia Cerurilor este un dar al lui Dumnezeu care nu se poate câştiga doar prin puterile omeneşti. A fi sărac cu duhul înseamnă să-ţi fi recunoscut limitele şi să-ţi fi pus toată nădejdea în Dumnezeu. Înseamnă să te deschizi harului îndumnezeitor al Duhului şi să te minunezi de tot ceea ce Domnul lucrează în fiecare clipă în viaţa noastră.

Cel sărac cu duhul a înțeles că totul este har, că totul este dar. Acolo unde nu vedea ieşire, punându-şi încrederea în Dumnezeu, s-a făcut martor al puterii dumnezeieşti. Fericit cel ce şi-a pus destinul şi mântuirea în mâinile Domnului, căci nu se mai îngrijeşte de ziua de mâine, ci culege în fiecare zi, întru uimire, ceea ce Stăpânul vieţii lui îi oferă.

Prin această cea dintâi fericire, Hristos ne dă cheia Împărăţiei. Prima fericire care le introduce pe toate celelalte, care predispune la toate celelalte care sunt tot atâtea trepte către bucuria desăvârşită. Trepte în care este exprimat esenţialul învăţăturii lui Hristos şi a cărei aprofundări o urmăm.