Mai suntem încă în atmosfera marii sărbători a creştinătăţii, Învierea Domnului. Am trecut toţi, cu bucurie, prin această sărbă­toare care ne-a dat încredinţarea că Iisus era trimis de Dumnezeu, că era însuşi Dumnezeu Fiul, dovedind aceasta prin propria Sa înviere. Ne-a dat astfel, în acelaşi timp, încredinţarea că şi noi vom învia. Fiindcă nimic din ce a făcut, nimic din ce a spus Mântuitorul cât a fost pe pământ, n-a spus nici pentru El Însuşi, nici numai pen­tru cei care-L ascultau atunci, ci a spus şi a împlinit toate, pentru atunci şi pentru toate generaţiile de după El, pentru ca toţi, din învăţătura Sa să ia învăţătură pentru ei, din minunile Sale şi mai ales, din minunea învierii Sale.

Să înveţe oamenii din toate acestea, din cuvinte şi minuni, că nu sunt singuri pe pământ şi că nu numai pământul este unica lor locuinţă, vii sau morţi fiind. Poate că aceasta este însăşi esenţa motivului pentru care Dumnezeu a hotărât să se întrupeze pe pământ: ca să ne înveţe, să ne dea asigurarea că nu suntem singuri pe pământ, că există Dumnezeu şi că El este autorul lumii şi cre­atorul nostru, că El este Cel ce poartă de grijă tuturor şi că la El ne vom întoarce toţi, întru împărăţia Sa. Acolo ne vom întâlni toţi, după ce vom trece de aici. Esenţa învăţăturii Sale este prin urmare aceea că şi noi suntem nemuritori.

Să ne gândim şi la alternativa inversă. Dacă noi, cei cu o anu­mită chemare interioară spre mai mult decât ne spun simţurile, n-am şti că suntem nemuritori, dacă n-am şti că există Dumnezeu, dacă n-am avea învăţătura Mântuitorului şi ordinea morală şi spiri­tuală adusă şi instaurată de El în lume, dacă n-am şti să răspundem la întrebările „de unde venim şi unde mergem”, şi „ce rost avem aici pe pământ”, în ce stare sufletească şi intelectuală ne-am afla? Am fi dezolaţi. Am fi nişte oameni trişti. N-am putea găsi mulţu­mirea în nimic, ştiind că la un moment dat totul se termina în pământ şi ne prefacem în ţărână şi cu aceasta s-a terminat totul!

Cum ne-am simţi oare şi cum am reacţiona, cum ne-am privi unii pe alţii, cum ne-am privi soţiile, soţii, copiii, dacă am şti că nu mai există altă comuniune, altă legătură între noi, alta decât aceasta de pe pământ, dacă am şti că dincolo nu mai există nimic, niciun fel de continuare?

Cum ar fi dacă ne-am trezi în faţa unui serial de film, foarte interesant, incitant, cu probleme de mare adâncime, în care problemele doar s-ar pune, dar nu s-ar rezolva, totul s-ar începe, dar nu s-ar continua şi n-ar avea acel promiţător final: „va urma”? Ar fi dezolantă o asemenea viaţă!

Viaţa noastră capătă sens, capătă explicaţie, capătă lumină numai prin faptul că aflăm din învierea Domnului că şi noi vom învia, că şi noi avem un destin dincolo de ceea ce se vede, că după ce se pune o cruce, la căpătâiul nostru din cimitir, povestea nu se încheie, ci există un „va urma”.

A pune cruce la ceva, în vorbirea populară românească, înseamnă a te afla în faţa unui sfârşit, a unei situaţii care nu mai poate avea altă ieşire, dar expresia se referă numai la viaţa de aici. Căci despre viaţa de după moarte, poporul nu are îndoieli. El zice: „s-a dus la odihnă”, „a scăpat de necazuri”, dar nu în sensul că a dispărut, ci că a trecut dincolo, „pe celălalt tărâm”. De aceea i se dau de pomană haine, hrană, ca să le aibă şi dincolo. Ce frumoasă, ce generoasă e această comuniune, această solidaritate cu cei ple­caţi, această credinţă în nemurire!

Spuneam că trăim în aceste zile încă în atmosfera învierii. Dar trăim încă şi în atmosfera Duminicii lui Toma, în atmosfera îndoielii lui. Câţi dintre noi, odată cu învierea, n:au trăit şi ei, ca şi Toma, ca şi mulţi dintre ucenicii Mântuitorului, îndoiala cu privire la înviere? Fiecare a rostit măcar o dată cu cugetul său, cu îngrijo­rare: „Dar oare va fi fost aşa?”. Toma a fost mai categoric: „De nu voi vedea, în mâinile Lui, semnul cuielor şi de nu voi pune degetul meu în semnul cuielor şi de nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede!” (Ioan, 20, 25).

Mulţi dintre noi au trecut prin aceeaşi îndoială, dar toţi am auzit şi fericirea aceea, promisă de Mântuitorul la întâlnirea cu Toma după o săptămână de la înviere: „Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!” (Ioan 20, 29), sau adresată nouă: „Fericiţi cei ce nu vor vedea şi vor crede. Fericiţi cei care vor lua de bună mărturia voastră, a celor ce M-aţi văzut, a celor ce aţi trăit în vremea faptu­lui învierii, a celor ce M-aţi întâlnit, a celor ce aţi stat de vorbă cu Mine după înviere. Fericiţi vor fi toţi cei care vor crede mărturia voastră”.

Am trecut mulţi dintre noi, în sufletele noastre, ca şi Toma şi prin această perioadă de îndoieli, dar am biruit-o, pentru că nu se poate să n-o birui, nu se poate ca argumentele învierii să nu oblige conştiinţa şi mintea credincioşilor să creadă în înviere, pentru măr­turia nenumăraţilor martori ai învierii care au spus: „Noi L-am văzut, noi L-am întâlnit!”.

Saul care era prigonitor, pentru că nu credea că Iisus Hristos era Mesia şi nu credea în înviere, când L-a întâlnit pe drumul Damascului a devenit din mare prigonitor, mare Apostol. El a fost acela care a rostit acel silogism cu neputinţă de negat de nimeni: „Dacă Hristos a înviat, atunci şi noi vom învia”. Şi el era dintre cei care ştiau că Hristos a înviat, pentru că stătuse de vorbă cu Dânsul, după înviere.

Faptele, se spune, sunt un lucru încăpăţânat. Ele se impun de la sine, nu mai trebuie demonstrate.

În faţa unui fapt n-ai ce face, trebuie să-l recunoşti. Saul, prigonitorul, n-a avut ce face, a recunoscut faptul învierii şi a devenit marele Pavel propovă­duitorul, marele propagator al creştinismului. Îndată după aceea şi-a început călătoriile misionare, a traversat Asia Mică de mai multe ori, a ajuns în Europa, propovăduind nimic altceva decât pe Iisus cel răstignit şi înviat.

Pe această credinţă se întemeiază toată învăţătura creştinismu­lui. Pe credinţa în înviere se întemeiază tot sensul vieţii noastre. Şi iată că după aceste zile în care toţi ne-am pus problema învierii, în care toţi am trecut prin îndoială şi am depăşit-o iată că Biserica ne pune astăzi în faţă unele din evenimentele din viaţa şi învăţătura Mântuitorului Iisus Hristos, pentru a ne ţine trează credinţa în învierea Sa, în puterea Sa dumnezeiască, în puterea Sa de a fi prezent şi în viaţa noastră, aşa cum a fost cu contemporanii, cu cei care au trăit odată cu El.

Ni se relatează, aşa cum aţi auzit din Evanghelia de astăzi, întâmplarea cu un slăbănog care de 38 de ani aştepta să se facă cu el o minune. Exista în Ierusalim o scăldătoare care, din când în când, avea puteri miraculoase.

Dumnezeu făcea ca periodic să se reverse de undeva din izvoare, anumite ape cu însuşiri vindecă­toare, care şi tulburau apa obişnuită a lacului şi în care, cel care intra întâi se vindeca de oricare boală era cuprins. Vorba mersese că un înger al Domnului venea şi tulbura apa, o amesteca şi o făcea în mod miraculos vindecătoare de boli.

Nu e un lucru imposibil. Asemenea ape vindecătoare există şi în vremea noastră. Aceea va fi avut în plus şi altceva, un dar al lui Dumnezeu, anume. Un astfel de bolnav, un slăbănog, de 38 de ani nu reuşea să intre repede în apă. Intrau alţii care erau mai în putere decât el. Dar el nu-şi pierdea răbdarea şi aceasta este poate un prim lucru pe care trebuie să-l învăţăm de la dânsul. Nu-şi pierde răbdarea.

Era un om înţelept probabil. Disperarea e soluţia neînţelepţilor, a capitularzilor. Descartes spunea că „răbdarea e începutul înţelep­ciunii” (Discours de la metode). Şi mai înaintea lui, anticul Publius Syrus spusese că răbdarea e „remediul pe care îl înveţi de la înţelepciune” (Sententiae). „Răbdarea, spunea Lautreamont, e omagiul adus speranţei” (Poesies). Cel care rabdă speră. Speră într-o soluţie, într-o ieşire, într-un răspuns. Răbdarea adevărată nu e o virtute pasivă, o capitulare, ci aşteptarea unei rezolvări de unde­va. Bolnavul care rabdă durerea speră că va trece. Ucenicul care rabdă în ascultare, speră că e spre îndreptare şi mântuire.

O astfel de răbdare în speranţă avea şi slăbănogul. De 38 de ani nu putea intra în miraculoasa scăldătoare şi totuşi nu-şi pierdea răbdarea, rămânea în continuare crezând că într-o zi va ajunge şi el în atenţia lui Dumnezeu. Şi iată că răbdarea lui va fi răsplătită. Dar nu aşa cum aştepta el. El ar fi aşteptat, probabil, să se găsească cineva care să-l arunce şi pe dânsul, înaintea altora, în lacul vin­decător.

Într-o zi a venit Mântuitorul şi l-a văzut. Nu era nevoie să i se spună Mântuitorului cine sunt oamenii care aşteptau acolo şi de cât timp. Cine nu cunoştea scăldătoarea Vitezda? Poate şi pe slăbănogul de 38 de ani îl cunoşteau foarte mulţi, fiind el veteranul aşteptării, dar şi al nemilostivirii tovarăşilor de suferinţă! Uneori suferinţa înăspreşte inima şi alimentează egoismul, iar competiţia în obţinerea favorurilor sau a unei vindecări e nemiloasă şi dezumanizează.

Îl va fi cunoscut şi Iisus? Greu de spus. Iisus era din nord, din Galileea, nu din Ierusalim. Dar nu ar fi impropriu să spunem că, Dumnezeu Atotştiutor fiind, nu îl cunoştea. Cunoscându-l deci că era de multă vreme acolo şi că nu ajungea la apa vindecătoare, l-a întrebat: „Tu ce vrei? De ce stai aici?”. „Voieşti să te faci sănătos?”.

Întrebarea era doar de formă. Evident că voia, că doar de aceea stătea acolo. „Da, Doamne; dar n-am om care să mă arunce în scăldătoare când se tulbură apa şi de aceea până merg eu, altul se pogoară înaintea mea” (Ioan, 5, 7). Şi atunci Mântuitorului, făcându-i-se milă de el, nu i-a mai spus că nu e nevoie să-l mai arunce cineva în scăldătoare, ci i-a spus: „Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi”. Şi în clipa aceea bolnavul s-a ridicat şi şi-a luat patul şi a plecat. Iisus s-a făcut nevăzut. Întâlnindu-se mai apoi în templu, Iisus i-a mai adăugat doar aceste câteva cuvinte, esenţiale, care tre­buie să ne reţină atenţia: „Să nu mai greşeşti, ca să nu ţi se întâmple ţie ceva mai rău”.

E posibil ca în cazul acestui bolnav, neputinţa lui să fi fost datorată păcatelor lui. Ştim că sunt şi alte cazuri, relatate de Evanghelii, când Mântuitorul vindecă, de pildă un orb, dar când e întrebat: „Cine a greşit, acesta sau părinţii lui?”, răspunde că: „Nici acesta, nici părinţii lui, ci acestea s-au făcut ca să se arate prin el lucrurile lui Dumnezeu” (Ioan 9, 3). Unora li se trimit încercări, altora pedepse sub formă de boli.

Dar comentatorii care tâlcuiesc această întâmplare minunată se opresc asupra altui aspect, şi anume asupra răspunsului pe care l-a dat slăbănogul Mântuitorului: „Nu am om care să mă arunce în scăldătoare”. El expunea o stare de fapt care trebuia corectată. Nimeni nu se găsise, de atâta vreme, care, din milă faţă de el, sau din orice alt sentiment, ar fi încercat să-l ajute, să-l arunce în scăldătoare. Omul era complet singur, se afla într-o totală singurătate şi izolare. Era lăsat pe seama lui însuşi. Şi iată cât e de rău să fie omul lăsat pe seama lui însuşi! Să nu aibă alt om! Să nu aibă un prieten! Să nu aibă pe cineva aproape!

Acest lucru a venit Mântuitorul să-l corecteze. A venit să se declare El acel Om de care avea nevoie slăbănogul şi nu-l găsea, pentru ca să ne dea nouă tuturor un exemplu. Să fim oameni care ajută. Să fim oameni dedicaţi altora. Să fim oameni care să luptăm împotriva izolării în care se află aproapele şi împotriva sin­gurătăţii. Cineva a fost întrebat odată: „Care este cea mai nenorocită stare în care s-ar afla un om?”. Răspunsul a fost: „Singurătatea”.

Într-adevăr, mulţi fac experienţa singurătăţii, a lipsei de pri­eteni, a dezinteresului celor din jurul lor şi aceasta face ca mulţi să-şi piardă sensul existenţei, să-şi piardă gustul vieţii.

Există în jurul nostru mulţi factori care promovează singurătatea, printre aceştia un loc important ocupându-l indiferenţa unuia faţă de celălalt. Indiferenţa şi dezinteresul. Câţi nu zic: „Nu mă interesează vecinul. Ce treabă am eu cu aproapele meu? Am fost eu pus să fiu paznicul aproapelui meu, paznicul fratelui meu?”. Aduceţi-vă aminte, cei care mai citiţi în Sfânta Scriptură, că acesta a fost răspunsul dat de Cain în faţa lui Dumnezeu, după ce îl omorâse pe fratele său Abel: „Au doară eu sunt păzitorul fratelui meu?” (Facere 4, 9).

Un răspuns tipic păcătos, pentru că fiecare din noi e pus, de fapt, să fie păzitor al fratelui său, să se intereseze de fratele său. „Aceasta vă poruncesc, ca să vă iubiţi unii pe alţii” (Ioan 15, 17) şi: „Dragoste mai mare decât aceea, ca cineva să-şi pună sufletul său pentru prietenii săi, nimeni nu are” (Ioan 15, 13). Aşa spune Mântuitorul cu orice prilej, pentru că numai iubirea creează punţi între oameni. Numai iubirea te face să te gândeşti şi la altul, nu numai la tine. Numai ea te îndeamnă să-ţi reverşi intere­sul şi către celălalt.

Evanghelia aceasta este o Evanghelie a comuniunii. Ne învaţă să purtăm grijă unii faţă de alţii, să trăim ca fraţii, să nu lăsăm pe nimeni în izolare, în singurătate, să nu lăsăm pe nimeni aşa cum a fost lăsat acel slăbănog care, timp de 38 de ani, n-a găsit un om care să-l ajute.

Se plâng unii că nu sunt iubiţi. Dar oare s-au gândit să iubească şi ei? Iubirea se întoarce spre cel ce iubeşte. Ea îl bucură întâi pe acela, deşi ea se întoarce apoi şi dinspre cel iubit. „Cel ce-şi iubeşte fraţii, spune Sfântul Ciprian, e onorat la rândul său cu preţul iubirii” (Despre gelozie şi invidie, 16).

Pilat a rostit, arătându-L pe Iisus iudeilor în momentul Patimilor, acel enigmatic: „Iată Omul!” (Ioan 19, 5). Nici nu ştia Pilat ce spune. Sau poate ştia. În socoteala lui de roman cinic, va fi închis în această formulă scurtă o întreagă filosofie. Iată cât valo­rează omul în faţa voastră. Îl condamnaţi pe nedrept, dintr-o ambiţie pe care eu n-o înţeleg, dar trebuie să vă fac pe voie, ca să vă astâmpăr! „Iată Omul!”, omul pe care Îl reclamaţi că a vrut să se facă rege. Are el acum înfăţişarea unui rege? „Iată-l pe împăratul vostru”, a mai zis Pilat, aruncându-le o batjocură. Asemenea împărat meritaţi: desfigurat, bătut, desfiinţat ca om! „Să-l răstignesc pe împăratul vostru?”. „Nu avem alt împărat decât numai pe Cezarul de la Roma”, au răspuns, „şi dacă nu-L răstigneşti, nu eşti prieten al Cezarului”.

Perfidia era prea mare, ajunsă până la josnicie, numai ca să-şi ajungă scopul, pentru că ei înşişi nu erau prieteni ai Cezarului. Îl urau. Dar acum îl foloseau ca să-l silească pe Pilat să-L răstignească pe Iisus. Pilat nu era omul care să-şi pună în primejdie postul de procurator, în urma unor reclamaţii ale localnicilor care, cine ştie cum ar fi fost interpretate la Roma. Aşa au vrut, aşa le-a făcut. Li L-a dat să fie răstignit. Şi au răstignit „Omul!” Evident, cu complicitatea lui Pilat şi complicitatea lui e cu atât mai gravă, cu cât îl ştia şi îl declara nevinovat.

Fără să ştie exact ce face, Pilat dădea de fapt definiţia omului adevărat, a omului pentru alţii, a Omului Iisus Hristos care se năs­cuse ca să slujească, nu ca să fie slujit, să se jertfească pentru alţii, nu să lase pe alţii să se jertfească pentru El.

„Iată Omul!”. Iată omul de omenie, iată omul model, ar fi tre­buit să gândească Pilat, dar el a gândit cu totul altceva! Iată Omul pe care-L aştepta slăbănogul de 38 de ani! Iată Omul pe care-l aşteptăm şi noi. Pentru că avem şi noi slăbănogelile noastre de 38, sau de mai puţini, sau de mai mulţi ani, care aşteaptă pe cineva să ni le vindece.

...Am putea spune acum: „Iată Biserica! Iată Biserica aceasta înte­meiată de Iisus Hristos”. Ea este chemată să răspundă la nevoile tuturor celor chinuiţi de singurătate, ale tuturor celor în nevoi. „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odih­ni pe voi” (Matei 11, 28), voi da răspuns nevoilor şi întrebărilor voastre. „Veniţi la Mine! Veniţi aici, la biserică”. Biserica este trupul lui Hristos (Efeseni 1, 23), iar El este Capul ei (Ef. 1, 22). Este locul, este mâna care ne poate ajuta, care ne poate arunca în scăldă­toarea salvatoare, în scăldătoarea vindecătoare nu numai de bolile trupeşti, ci şi de bolile sufleteşti.

Omul de care aveţi nevoie şi pe care îl puteţi găsi acum este preotul care slujeşte în această biserică pentru dumneavoastră şi care nu are altă menire decât să fie omul care ajută pe alţii, omul care se roagă pentru alţii, omul care se sacrifică pentru alţii, omul care stă la dispoziţia tuturor.

Preotul, spune Sfântul Grigore de Nazianz, e acela care are grijă de tot sufletul, „şi dacă e în primejdie de a se pierde, să-i arate calea, iar dacă s-a stricat, să-l aducă din nou la starea cea dintâi” (Despre preoţie).

Aceasta să învăţăm din Sfânta Evanghelie de astăzi, preoţi şi cre­dincioşi şi ori de câte ori vom auzi clopotul şi vom vedea biserica, să ştim că aceasta este lacul Vitezda şi aici este omul care, în numele lui Hristos, e menit să slujească, să ajute, să vindece sin­gurătatea, să vindece izolarea, omul menit ca în numele lui Iisus Hristos cel înviat să vă înveţe la rândul său cum să fiţi toţi oameni pentru alţii, ca să nu mai fie pe lume slăbănogi care să se plângă că „nu au om!”.

Să nu mai fie om suferind lăsat pe seama lui însuşi!

(predică rostită cu prilejul sfinţirii bisericii din Săcele-Braşov, la 13 mai 1985)