Pentru o seamă de creștini, această orânduire bisericească pare a fi  încetat să mai fie o problemă care să-i preocupe. Fie că este post, fie că-i dezlegare, viaţa li se desfășoară în același ritm, cu aceleași preocupări. Obârșia indiferentismului lor faţă de post trebuie să o căutăm în concepţia greșită ce s-a format în lumea modernă despre acest mijloc de creștinească desăvârșire. După această concepţie, postul este o simplă abstinenţă temporară de la anumite mâncăruri și băuturi care îngreuiază trupul și lenevesc viaţa. Deci, este o simplă variaţie în regimul alimentar, necesară anumitor oameni, fiindcă împrospătează ţesuturile organice, curăţă sângele și întărește puterile. Scopul lui nu este religios, ci pur sanitar.

Creștinismul l-a luat din religiile mai vechi, unde preoţii erau și medici, iar prescripţiile medicale erau încadrate printre principiile de credinţă, pentru ca astfel să se bucure de mai multă autoritate și să fie mai respectate. În consecinţă, postul nu trebuie să fie reglementat de Biserică, ci este o chestiune particulară a fiecăruia. Omul care-i simte necesitatea și are voinţa de a se înfrâna de la ceea ce-i strică, e liber s-o facă oricând și oricum. Dimpotrivă, omul care duce o viaţă regulată și variată în alimentaţie, nu poate fi  obligat să se supună unor privaţiuni fără rost. Numai că nu acesta este sensul postului creștin. Părerea curentă în lumea modernă este greșită.

Sensul real al postului creștin ni-l dă Mântuitorul în cuvintele: „Nu este niciun lucru din afară, care intrând în om să poată să-l spurce, dar cele ce ies din om, acelea sunt care îl spurcă… Pentru că dinăuntru, din inima omului, purced cugetele cele rele, desfrânările, hoţiile, omorurile, preacurviile, poftele de înavuţire, vicleniile, înșelăciunea, necumpătarea, pizma, hula, trufia, ușurătatea. Toate aceste lucruri ies dinăuntru și spurcă pe om” (Marcu 7, 15; 21-23).

Analizând aceste cuvinte, constatăm următoarele:

Iisus condamnă practica iudaică a timpului de a reduce postul exclusiv la anumite mâncăruri, deci concepţia generalizată și azi în creștinism. Desigur, după cum rezultă din alte locuri evanghelice, condamnă și mai mult pe fariseii care nu sunt în stare să facă nici atâta lucru, ci făţăresc numai abstinenţa prin smolirea feţei, neîngrijirea trupului și a hainelor.

Apoi, că postul este pentru suflet, o înfrânare a gândurilor rele, păcătoase, pe care mintea le iscodește; o înfrânare a punerii în practică a acestor gânduri. Cu alte cuvinte, o luptă dârză împotriva răului din noi, o luptă de curăţire a sufletului de păcatul care-l întinează.

Postirea noastră în sens creștin se desfășoară deci, în primul rând pe planul vieţii sufletești, ca o luptă de purificare, de eliberare de sub stăpânirea răului. Această luptă periodică și cât mai des repetată, pe de o parte ne fortifică puterile spirituale ca un fel de exerciţiu întăritor, pe de alta nu lasă ca puterea răului să se cuibărească nestânjenită în viaţa spirituală, făcându-ne robi Satanei. Puterea răului pătrunsă în noi, nestânjenită de rezistenţa noastră, de repetatele încercări de a o alunga, cu timpul ne devine o a doua natură. Precum în lumea materială sclavia, un rău evident potrivnic drepturilor și năzuinţelor omenești devine o a doua natură pentru omul care nu luptă pentru libertate, la fel și în viaţa spirituală. Binele din noi, fără o luptă conștientă împotriva răului care de asemenea este în noi, slăbește și dispare.

Desigur, lupta împotriva răului pretinde cheltuială de energie. Această cheltuială, cu toate acestea, nu slăbește cu nimic forţele noastre spirituale; dimpotrivă, le întărește. Se petrece același fenomen ca și în lumea materială cu exerciţiile fizice obositoare, dar în același timp, întăritoare.

Cu toate că postul se desfășoară pe planul vieţii sufletești, cuprinde și elemente materiale. În cadrul postului intră și abstinenţa de la anumite mâncăruri, de la anumite practici. Aceasta nu fără un rost mai adânc. Omul este o unitate personală de suflet și trup. Sufletul este iniţiatorul, trupul executorul. Orice acţiune prin care omul se manifestă, trece prin trup. Trupul, unealtă de acţiune a sufletului, este mai supus răului. Pe el îl vizează în primul rând ispitele, el fiind mijlocul prin care sufletul ia contact cu lumea externă. În el se încuibează mai ușor patimile. Și el trebuie apărat în faţa răului. De aceea, lupta pentru purificarea sufletului trebuie dusă pe întreaga linie. Aceasta cu atât mai mult, cu cât trupul se complace mai ușor în a trăi prin păcat. Este o substanţă de esenţă inferioară. Neglijarea lui aduce pericolul că nu se mai supune poruncilor binelui și voinţei bune. E trista constatare de care se îngrozește Apostolul Pavel în năzuinţa de a se ridica la o viaţă superioară, când spune: „Știu că în mine, adică în trupul meu, nu locuiește ce e bun. Căci de voit, voiesc, dar de lucrat binele nu-l lucrez; căci nu binele pe care îl vreau, îl fac; ci răul pe care nu-l voiesc, pe acesta îl săvârșesc […]. Găsesc, deci, această lege în mine, care vreau să fac binele, anume că răul se ţine de mine. Căci după omul cel dinăuntru mă bucur de legea lui Dumnezeu. Dar văd în mădularele mele o altă lege care se luptă împotriva minţii mele și mă face rob legii păcatului, cea din mădularele mele” (Romani 7, 18-23).

Purificarea trupului se face prin înfrânare. A impune trupului un anumit regim alimentar, anumite restricţii în manifestările lui obișnuite, înseamnă a-l supune voinţei, a-l cârmui după poruncile conștiinţei. Astfel disciplinat, nu mai este pericol de insubordonare, nu mai constituie un canal deschis de curgere a răului extern spre suflet, nu mai este el însuși un izvor de rele prin patimile și plăcerile lui păcătoase. Astfel au înţeles postul și rosturile lui Mântuitorul, Apostolii, marii eroi ai vieţii creștine. Pentru înaltul rost în domeniul reînviorării vieţii creștine, Biserica l-a așezat ca timp de pregătire pentru marile sărbători anuale.

Prin practica lui sinceră, mii și milioane de creștini și-au înălţat viaţa, ajungând să se bucure de fericirea libertăţii creștine cu Dumnezeu. Postul adevărat îmbunează pe om, creează o atmosferă de pace în jurul său, îl pune în serviciul binelui care singur fericește lumea.

Socotesc deci, neîntemeiată grija acelor creștini care se întreabă cum vor putea posti azi, când în atâtea cazuri lipsește chiar și pâinea care să sature gurile înfometate. Da, lipsește pâinea, însă e mai multă dezlănţuire de patimi, mai mare belșug de păcate, mai multă ură și poftă de vărsare de sânge decât oricând. Postul are azi un mai învederat obiectiv decât ieri, pentru fiecare dintre noi. Este mai necesar. Un post adevărat, generalizat în întreaga lume creștină ar trezi conștiinţele bune, ar micșora ura dintre oameni.

Liviu Galaction Munteanu, „Postul Mare” în Viaţa Ilustrată IX (1942), nr. 1/Martie, pp. 4-6.

Sursa: radiorenasterea.ro