A sta de-a dreapta sau de-a stânga lui Dumnezeu stă în puterea noastră.

Iată-ne ajunşi şi în Duminica a cincea a Sfântului şi Marelui Post, când prăznuim pe Sfânta Maria Egipteanca. Să urmărim puţin cum ne-a pregătit Biserica perioada de trecere a Sfântului şi Marelui Post.

Desigur, la început nu a fost aşa, pentru că Mântuitorul Hristos, înălţându-se la cer, a lăsat porunca iubirii de Dumnezeu, porunca iubirii de aproapele, porunca frângerii pâinii şi atât. Înainte vreme, în secolul I-îi, în secolul al II-lea, creştinii se împărtăşeau chiar şi mâncaţi. De ce? Pentru că ei trăiau cu Dumnezeu şi nu era importantă o altfel de pregătire. Sunt creştinii care, dacă a fost cazul şi-au dat viaţa şi sângele lor, pentru credinţa în Hristos. Sunt creştinii care au spus: „Da, noi credem în Iisus Hristos şi nu vrem să ne închinăm la alt dumnezeu, străin”.

Acei creştini, atunci, cu acea trăire, se împărtăşeau şi mâncaţi. Apoi, trăirea şi credinţa au scăzut. Atunci Biserica - care este Trupul lui Hristos şi Hristos este Capul Bisericii, de aceea Biserica nu greşeşte, pentru că fără de greşeală e Capul ei, Iisus Hristos - a rânduit posturi, a rânduit penitenţă (adică pocăinţă), a rânduit slujbă, a rânduit cele plăcute lui Dumnezeu spre îndreptarea oamenilor. Iată, astfel, în Sfântul şi Marele Post: patru duminici pregătitoare, apoi şase duminici cu şase săptămâni de post.

Prima Duminică este a Ortodoxiei, a dreptei credinţe, în a doua Duminică ne-a învăţat, prin Sfântul Grigore Palama, să conlucrăm cu harul, adică cu puterea sfinţitoare a lui Dumnezeu.

În Duminica a treia ne-a pus nouă toiag puternic - Sfânta Cruce, în mijlocul postului. În Duminica a patra ne-a învăţat să urcăm, treaptă cu treaptă, scara virtuţilor, de aceea a rânduit să-l pomenim pe Sfântul Ioan Scărarul, cel care a scris o carte numită „Scara”. Iar astăzi, în Duminica a cincea, ne-a rânduit să o prăznuim pe Sfânta Maria Egipteanca. Iar Duminica viitoare serbăm Intrarea Domnului în Ierusalim şi sfârşim postul.

Dar nu-l sfârşim de tot, dezlegăm numai la peşte, pentru că urmează încă o săptămână specială, numită Săptămâna Patimilor; este o săptămână în care trăim moment cu moment ceea ce Hristos a pătimit pentru noi atunci şi pătimeşte şi astăzi, în fiecare Sfântă Liturghie - de aici şi marele păcat al celor care, nevenind la biserică, dispreţuiesc Jertfa Lui.

De ce Biserica a rânduit ca într-un chip deosebit s-o prăznuim pe Sfânta Maria Egipteanca? Iată de ce: ea a fost o mare păcătoasă. Nu mai mare decât fetele noastre de astăzi care se destrăbălează în discoteci şi în locuri întunecoase, dar păcătoasă. S-a suit într-o corabie, pentru că a văzut acolo mulţi băieţi tineri şi a desfrânat cu ei. Era un vapor care mergea la Ierusalim cu pelerini, ca să se închine la Locurile Sfinte. Pelerinajul acesta se făcea cu prilejul sărbătorii Sfintei Cruci, din 14 septembrie. Acolo, patriarhul scotea Sfânta Cruce şi o arăta poporului. Atunci a vrut şi Maria Egipteanca, luată aşa, de valul acesta de multă lume, să ajungă să vadă ce se întâmplă în biserică, să vadă Sfânta Cruce. Şi n-a putut să intre, o putere o oprea. Toţi intrau, ea nu putea să intre.

Afară, în pridvor, era o icoană a Maicii Domnului. S-a lipit de icoana aceasta, a început să plângă cu amar şi a zis: „Maica Domnului, roagă-te Fiului tău să-mi permită şi mie să intru în biserică şi promit că încetez cu păcatul şi îmi voi închina toată viaţa mea Fiului tău”. A ascultat Maica Domnului rugăciunea ei, a lăsat-o să intre în biserică, unde s-a închinat la Sfânta Cruce, a mers şi şi-a mărturisit păcatele în Taina Spovedaniei, a primit dezlegare şi canon.

A luat apoi câteva pâini şi boabe de linte şi a mers în pustiu, unde a stat 47 de ani. Atâta s-a rugat lui Dumnezeu, atâta căinţă a avut pentru păcatele ei, încât se înalţa de la pământ atunci când se ruga, iar rugăciunea ei apărea ca un foc.

Vă daţi seama în ce stadiu de duhovnicie şi sfinţenie ajunsese, de se ruga aşa. Biserica ne pune în Duminica a cincea din Post serbarea acestei femei păcătoase - devenită sfântă prin îndreptare, căinţă şi iertare de la Dumnezeu - ca să ne încurajeze pe noi, spunându-ne că, orice păcat am face, putem fi reprimiţi în Biserica lui Hristos. Vă daţi seama ce păcate mari făcuse ea, câţi tineri smintise, pe câţi îi adusese în păcatul acesta al desfrânării. Aşa de multe păcate avea, încât biserica n-o mai primea, o putere o oprea să intre.

Şi cu toate acestea, a ajuns de se ruga fiind ridicată de la pământ, în lumină ca de foc. Iar Biserica ne încurajează în Duminica aceasta, să avem nădejde că putem primi iertare, dacă ne întoarcem, dacă avem căinţă, dacă promitem îndreptare.

Aţi mai auzit în Sfânta Evanghelie citindu-se despre rugămintea şi pretenţia fraţilor Iacob şi Ioan, fiii lui Zevedeu. Ei au spus: „Doamne Iisuse Hristoase, dă-ne nouă să stăm, când vei veni întru Împărăţia Ta, unul de-a dreapta şi unul de-a stânga”. Mântuitorul Hristos le-a zis: „A şedea de-a dreapta şi de-a stânga Mea nu este al Meu a da”. Nu este un loc pe care ţi-l dă Dumnezeu. E un loc, Iacove şi Ioane, pe care ţi-l câştigi singur, prin efort, prin rugăciune, prin căinţă, prin viaţă în Dumnezeu.

Deci Mântuitorul Hristos nu le poate împlini această dorinţă. Înseamnă că a sta de-a dreapta sau de-a stânga lui Dumnezeu stă în mâna noastră. Pentru că, dacă îndreptăm viaţa noastră, avem această putere să stăm de-a dreapta şi de-a stânga lui Dumnezeu, unde vrem noi. Dar cum? Vrând! Am spus mereu că în biserică nu sunt oameni drepţi şi păcătoşi, sunt oameni care vor; pentru că drepţi şi păcătoşi numai Dumnezeu ştie care suntem şi care nu suntem. Lumea nu se împarte în drepţi şi păcătoşi, în buni şi răi, în ştiutori şi neştiutori, în bogaţi şi săraci; lumea se împarte în oameni care vor şi oameni care nu vor.

Dumneavoastră, în biserica asta stând acum, vreţi. Că sunteţi drepţi, că sunteţi păcătoşi, nu ştiu; dar dumneavoastră sunteţi oameni care vreţi. Ce vreţi? Vreţi mântuirea sufletului. Poate nu vreţi cum trebuie, poate nu vreţi de-ajuns, dar vreţi. Poate ne-au zburat gândurile aici la slujbă, poate ne-am tulburat în vreun fel, poate n-a fost bine primită rugăciunea noastră, dar dumneavoastră vreţi.

Asta e foarte important. Iar cei ce nu vin la biserică, nu vor... . De ce nu vor? Poate că n-au conştientizat încă valoarea sufletului. Pentru că sufletul este mai puternic înaintea lui Dumnezeu, ca valoare, decât toată omenirea, decât toate aurăriile, maşinăriile, decât toate frumuseţile lumii! Nu ale pământului, ci ale lumii!

Prin lume se înţelege pământul, soarele, luna, planetele, stelele, universul. Aceasta este lumea pe care Dumnezeu a făcut-o. Este lumea văzută. Dar omul face parte din lumea văzută şi din lumea nevăzută: din lumea văzută - cu corpul şi din lumea nevăzută - cu sufletul. Omul este o valoare atât de preţuită, încât Dumnezeu L-a dat pe Fiul Său ca să Se răstignească pentru salvarea omului.

Ce este mântuirea? Este moştenirea vieţii de dincolo întru fericire, pentru că există şi moştenirea vieţii de dincolo întru nefericire, întru chin, întru nemulţumire. Iadul şi Raiul încep aici, în viaţa aceasta. Noi acum ne aflăm în Rai. Dacă ieşim afară şi săvârşim păcatul, ne aflăm în iad. Să ne ferim de iad şi să iubim Raiul.

O zi pe săptămână sau mai multe zile pe săptămână, după cum e rânduiala, să fim în sfânta biserică. Seara şi dimineaţa să fim cu genunchii plecaţi la rugăciune. Să fim cu luare aminte să nu ne stricăm, pentru că noi suntem sarea pământului. Dacă şi sarea se strică, cu ce o să mai sărăm, ca să nu se strice? Noi suntem sarea pământului.

Copiii noştri vor fi ceea ce suntem noi. Copiii noştri sunt viitorul nostru. Să formăm copiii, să postim împreună cu copiii noştri; dacă murim acum, copiii noştri să aibă un exemplu de la noi, oameni tineri: tatăl meu postea, mama mea postea, mama mea făcea mâncare aşa, bunica mea aşa prepara mâncare în post, aşa făceau ei. Şi atunci, chiar dacă în timp copilul mai alunecă, într-o parte sau în alta, îşi aduce aminte, are exemplu. Copiii noştri sunt ramuri din rădăcină, din tulpină. Copiii noştri vor fi ceea ce suntem noi, de aceea noi nu ne permitem să facem nedreptate, să facem desfrânare, să facem înşelătorie, să înjurăm pe Dumnezeu. De ce? Pentru că acestea toate le trag din noi şi copiii noştri. Adică rădăcina întotdeauna dă sevă şi la ramuri.

De aceea avem probleme cu copiii noştri. Toţi, aproape toţi. De ce? Din cauza noastră, nu din cauza copiilor. Noi pedepsim copiii, noi batem uneori copiii. În chip normal, ar trebui ca, după ce-i batem, să stăm puţin deoparte şi să ne gândim: „De ce face copilul meu aşa?”. „Pentru că şi eu am sunt la fel”. „De ce nu mă ascultă copilul meu?”. „Pentru că nici eu nu ascult de Dumnezeu”. „De ce copilul meu nu vrea să ştie de mine?”. „Pentru că nici eu nu vreau să ştiu de

Dumnezeu. Eu sunt copil al lui Dumnezeu, dar nu-L ascult pe Dumnezeu. Atunci el de ce să mă asculte pe mine, care sunt om? Eu nu-L ascult pe Dumnezeu, care-i Dumnezeu, dar am pretenţie să mă asculte copilul meu, care este copil al unui om”.

Desigur, asta nu este o scuză pentru copiii neascultători, ci este un îndemn pentru părinţi să fie cu multă atenţie. Pentru că din rădăcini sfinte ies ramuri sfinte şi din rădăcini compromise ies ramuri care nu dau rod.

Suntem pedepsiţi prin copii Dacă observaţi, părinţii nu sunt pedepsiţi direct, sunt pedepsiţi prin copii şi nepoţi. Ce mare durere este să-ţi fie copilul nerealizat! Şi ce mare durere este să vezi că nepoţii nu fac nici un fel de progres, nici spiritual, nici material, nu au nici o pornire.

Aşa pedepseşte Dumnezeu. Dumnezeu nu bate cu parul, adică nu loveşte puternic. De ce? Din iubire. Dumnezeu aşteaptă 20, 30, 40 de ani. E foarte greu să reparăm păcatul. Să reţinem un lucru: păcatele se iartă, greşelile se trec cu vederea, dar obrazul nu se spală, adică urmele rămân.

Să ne ferim să ne rămână urmele. Pentru păcate avem Spovedania, pentru greşeli avem iertarea, ne cerem iertare, dar obrazul rămâne nespălat înaintea oamenilor şi înaintea lui Dumnezeu. Să ne ferim de toate acestea ne învaţă Duminica de astăzi, prin Sfânta Maria Egipteanca.

Ce este jertfa? În încheiere vă reamintesc ce înseamnă jertfă. Cain a adus jertfă. Abel a adus jertfă. Adică din lucrul mâinilor lui, din munca lui, din efortul lui, a ars pentru Dumnezeu. Cain a ars ce avea mai prost. Şi zice că fumul jertfei lui Abel se urca la cer, iar fumul jertfei lui Cain se risipea, nu se urca la cer. Apoi au urmat legi şi legi, pe care Dumnezeu le-a dat cu aducerea jertfelor.

Preoţii, mai întâi în cort, apoi în templu, aduceau la intrare, în faţa bisericii, cum era atunci, pe o ridicătură, aceste jertfe. A venit Hristos, S-a jertfit pe Sine şi a desfiinţat aceste jertfe.

Noi jertfim acum ceara curată de albine, untdelemnul, tămâia, vinul şi pâinea. Dar cea mai primită jertfă este mila păcii, jertfa laudei. Adică ne jertfim venind în biserică şi lăudând pe Dumnezeu, aceasta este jertfa.

Ce înseamnă jertfă? Înseamnă consumarea a ceva, fără folos pământesc, ca recunoştinţă. Acum, venind la biserică, n-am câştigat nimic: n-am câştigat bani, n-am lucrat pământul, n-am făcut nici o afacere, nimic pământesc n-am făcut, în schimb, datorită acestei jertfe, am câştigat hrana sufletului, cele cereşti.

Prezenţa noastră în biserică este jertfa, noi facem jertfă. Renunţarea la lucru într-o zi este jertfă, abţinerea de la o mâncare sau alta este jertfă. Înainte, lumânările şi candela foloseau la iluminat; acum nu mai folosesc, avem alt fel de iluminat, avem curent electric. De ce, totuşi, ardem lumânări, de ce ardem candela? Pentru că vrem să aducem jertfă, adică ne lipsim de ceva, pentru Dumnezeu.

Jertfa noastră este bine primită doar dacă înţelegem ce este jertfa; iar dacă nu înţelegem, atunci fumul jertfei noastre, dacă putem să ne exprimăm aşa, nu se urcă la ceruri, ci se răspândeşte.

Ce aducem noi lui Dumnezeu? Din păcate, aducem ce e mai prost, ce e mai slab, ce e mai neputincios. De aceea, îndemnăm pe cei tineri să se aducă pe ei jertfă acum, când sunt în putere. Acum să postim, când suntem tineri, acum să ne rugăm, acum să facem metanii, acum să venim la biserică.

Vine vremea când nu mai putem să aducem aceste jertfe, avem neputinţe, avem boli, avem dureri de mijloc, de genunchi, de glezne, nu ne mai mişcăm din pat sau abia ieşim în curte, darămite să mai venim la biserică. Vine o vreme când nu mai ai ce să dai lui Dumnezeu.

Din păcate, vremea aceasta (bătrânețea), care este mai liberă ca timp, este o vreme mai neprielnică ca putere. Şi atunci îndemnăm: copiii să postească, şcolarii să postească, băieţii, fetele, cei tineri căsătoriţi să postească, nu bătrânii. Cei care au trecut de o vârstă şi care au muncit la viaţa lor şi au apucat vremuri grele, unii dintre dumneavoastră şi vremuri de foamete, dumneavoastră puteţi să nu mai postiţi. De ce? Pentru că aţi postit la tinereţe, aţi postit în copilărie, cât aţi fost tineri, însuraţi, măritate. Nu mai postiţi acum, pentru că aţi adus lui Dumnezeu făina tinereţii. Acum lăsaţi tărâţa bătrâneţilor; ce aţi avut mai bun, făina, aţi dat-o. N-aţi dat-o? Atunci postiţi şi acum. Dacă n-am dat la timp făina, să mai dăm ce se poate acum.

Dar Dumnezeu ne va primi nouă jertfa aceasta, dacă ne vom îndrepta şi vom spune: „Iată, eu n-am postit când eram ca tine. Ai 21 de ani, eu n-am postit. Tu ai 28 de ani, eu nu posteam la 28 de ani. Tu ai 36 de ani, nu posteam nici la 36 de ani. Tu ai 47 de ani, nu posteam nici atunci”. „De când posteşti tu, tată?”. „Am început să postesc şi eu de la 86 de ani încolo”. E bine primit şi postul tău, dar îndreaptă-l pe copilul tău, pe nepotul tău şi spune: „N-am făcut bine că n-am postit la vreme!”.

Pentru că vreme este pentru tot. Vreme e de post, vreme e de dulce. Vreme e de tristeţe, vreme e de bucurie. Vin Sfintele Paşti. Ce înseamnă Sfintele Paşti pentru noi? Înseamnă mâncare şi băutură? Nu. Înseamnă bucuria şi biruinţa unei perioade de post. Rânduielile Bisericii nu vor pieri niciodată; ele rămân în putere.

Vă spun toate aceste lucruri pentru că de ele ţine succesul nostru; şi toată lumea îşi doreşte succes, să aibă spor, să meargă familia, să aibă ce mânca, ce îmbrăca, să trăiască bine. E bine, tot ce dorim e bine; dar să dorim şi această înălţare a noastră către Dumnezeu. Amin.