Textul, ca şi celelalte ale Noului Testament, e vechi şi arhi­cunoscut. Încă lisus a făcut din cei doi, vameşul şi fariseul, două categorii simbolizând, cel dintâi, categoria păcătosului smerit şi a smereniei, cel de-al doilea, categoria dreptului mândru şi a făţărni­ciei.

Iisus l-a apreciat pe cel dintâi, evident, nu pentru că era păcă­tos, ci pentru că s-a smerit. Pentru că şi-a recunoscut vinovăţia. Pentru că a cerut milostivirea lui Dumnezeu. Pentru că nu s-a îndreptăţit şi pentru că i-a spus lui Dumnezeu adevărul despre sine. Iisus pe acesta ni-1 recomandă drept exemplu.

Dar era oare celălalt chiar opusul vameşului? Nu. Era cu ade­vărat drept. Şi el îi spunea lui Dumnezeu adevărul despre sine. Nu minţea. Tot ceea ce spunea că a făcut, făcuse. Chiar şi când spunea că „nu era ca vameşul”, nici atunci nu minţea.

Şi atunci ce anume nu i-a plăcut lui Iisus din rugăciunea fariseului? Să fi spus şi el că e păcătos şi să fi cerut iertare? Să fi mimat măcar o falsă smerenie? Dar vrea Dumnezeu aşa ceva? Nici vorbă. S-ar putea spune că era orgolios şi îşi atribuia lui toată drep­tatea, dar nu pare să fi fost aşa, pentru că şi-a început rugăciunea cu cuvântul „mulţumesc”, deci îl făcea pe Dumnezeu părtaş la victori­ile sale morale, chiar aşa cum şi trebuie să facă cei care se consi­deră învingători în lupta pentru virtute.

Mai este şi o altă tâlcuire, comună de altfel: lui Iisus nu i-a plăcut purtarea fariseului cu vameşul. Fariseul s-a făcut judecă­torul vameşului, comparându-se cu el şi judecându-1, a fost maiaspru chiar decât Dumnezeu. Dar cine scapă de astfel de compara­ţii? Cine nu trage cu ochiul în dreapta şi în stânga, bucurându-se că el e altfel sau, în cel mai fericit caz, compătimind făţarnic cu cei păcătoşi? Tradiţia creştină, de altfel, ne îndeamnă să privim alături şi împrejurul nostru. S-a zis: dacă fiecare cade singur, nimeni nu se ridică singur.

Aşadar, cheia ar putea fi aici: Nu trebuie doar să privim şi să trecem mai departe, ca preotul şi levitul din parabola Samarineanului milostiv, ci să ne oprim, să punem mâna, să-1 ajutăm pe cel căzut. Fariseul nostru virtuos n-a făcut nimic pentru vameşul păcătos. L-a lăsat unde era, bucuros că el nu era ca dânsul.

Cel drept trebuie să se păzească să nu se bucure de căderea altora, nici să fie indiferent şi nici să-i părăsească dacă au căzut. Ca la război. Mai ales ca în războaiele vechi, când se lupta corp la corp. Orice soldat căzut împuţinează şansa de victorie a celor rămaşi să lupte mai departe. În războiul duhovnicesc e tot cam aşa. Cu fiecare căzut se fărâmiţează bucuria biruinţei totale a Binelui. Cine poate fi bucuros numai pentru sine, când îşi ştie fraţii căzuţi, sau în eroare?

Şi câte feţe nu are eroarea! Eroare de orientare, eroare morală, adică păcat, eroare în credinţă, adică erezie sau schismă. Toate ero­rile sunt condamnabile, deşi există şi erori care nu-l scap pe cel aflat în ele din categoria onestităţii. Se înşeală, dar el crede cu ade­vărat că este pe drumul cel bun, ba chiar pe singurul drum bun. Numai când nu va ajunge la ţintă, va vedea şi va recunoaşte că a fost în eroare. Până atunci merge înainte cu orgoliul adevărului şi al dreptăţii lui, deşi are de partea lui doar orgoliul, fără adevăr şi drep­tate. Numai onestitatea singură nu e de ajuns. Suntem datori să cercetăm, nu să ne lăsăm conduşi de onestitatea noastră, care poate fi pur şi simplu înaltă părere de sine şi certitudine fără temeiuri. Şi proştii sunt oneşti!

Oare dacă ne-am face şi noi un examen, mai întâi ca persoane, apoi ca Biserici, folosind aceste două imagini, aceste două sim­boluri, devenite criterii: vameşul şi fariseul, cum ne-am descoperi? Ştim toţi cât e de plină lumea de drepţi mândri, dintre aceia care privesc la vameşi cu dispreţ, dar ne excludem pe noi înşine din judecată. Să ne cercetăm însă şi pe noi: stăm smeriţi la uşă, sau mergem ţanţoşi în faţă, cât mai în faţă? Şi când rostim cuvintele de umilinţă şi smerenie, cel puţin din respect faţă de textele liturgice, nu cumva suntem şi atunci în faţă, socotind că ne-am făcut datoria? Şi comparându-ne cu alţii pe care îi simţim, îi ştim şi îi lăsăm în spate, nu ne credem mai buni decât ei? „Mulţumesc, Doamne, că nu sunt ca ei”. 

Ce facem pentru ei? Aceasta este întrebarea? Aceasta se va pune la Judecată (Matei 25). Cât nu facem nimic, cuvintele noastre de smerenie rămân vorbe goale. Citim ce au scris alţii. Măcinăm grâu străin, iar noi rămânem flămânzi. Spunem lui Dumnezeu rugăciuni solemne, dar Marele Judeăctor fără îndoială va respinge asemenea vorbărie. Ne-o spune Iisus, în mai multe rânduri. Trebuie să fim în rugăciune cu fapta şi cu fapta în rugăciune. Rugăciunea e rugăciune, dacă e şi faptă. Fapta bună însă e rugăciune şi atunci când nu e rugăciune.

Şi în calitatea noastră de confesiuni creştine, unde stăm? În spate, smeriţi ca vameşul, recunoscându-ne posibile neîmpliniri şi apelând la intervenţia lui Dumnezeu? Nu. Este evident pentru oricine că ne înghesuim toţi în faţă, rostind la auzire: „Mulţumim, Doamne, că nu suntem ca ceilalţi”. Facem în aşa fel, încât să ne vedem pe noi măcar cu un pas înaintea tuturor celorlalţi. În spate toţi sunt vameşi păcătoşi.

E adevărat că se aude şi în primele rânduri mea culpa, mea maxima culpa, dar nu în numele confesiunii, ci în nume personal. Confesiunea e o abstracţiune fără sentimente şi fără păcate. Ea nu poate fi decât în faţă. În domeniul personal mai operează conştiinţa, cu tainele ei. Dar toţi ar sări în sus dacă li s-ar cere să rostească astfel de cuvinte în numele confesiunii lor.

Mea culpa la nivel personal, când nu e o declaraţie formală şi o formă a orgoliu­lui, poate să-şi păstreze sensul şi rostul, dar la nivelul şi în numele confesiunii, vorbele par a-şi schimba total sensul, devenind injurii şi blasfemii la adresa lui Dumnezeu. Confesiunea nu poate greşi. Toate confesiunile sunt papi şi mereu ex cathedra.

Poate că şi aici se ascunde una din cauzele ritmului de melc, spre a nu zice de rac, al mersului ecumenismului. Căci logica cea mai simplă ne arată că nu pot fi toate confesiunile ortodoxe, adică dreptcredincioase întru toate, în aşa fel încât pretinsul loc întâi, în faţă, să fie justificat. Dacă ar fi dreptcredincioase, n-ar mai fi atâtea confesiuni, ci ar fi una, sfântă, soborniceasca şi apostolească Biserică. E drept că oarecare recunoaştere a neîmplinirii fiecărei confesiuni e implicită în acceptarea dialogurilor bilaterale, sau multilaterale, sau în cadrul mişcării ecumenice din cadrul Consiliului Ecumenic al Bisericilor, dar şi aici gândul secret al fiecărei confesiuni e nu să meargă spre ceilalţi, să se întoarcă la starea de vameş care cere iertare, ci să rămână fiecare unde se află, aducându-i pe toţi la sine. Chiar şi în dialog, fiecare începe cu rugăciunea fariseului: „Mulţumescu-ţi Doamne că nu sunt ca ceilalţi”.

Să medităm dacă nu cumva parabola aceasta e astfel aplicabilă şi în ecumenism şi nu numai în situaţiile individuale, personale.

Cum vom ieşi din dilemă? Între confesiuni suntem şi noi ortodocşii. Ne cuprindem şi pe noi în rândul celor despre care am zis că „nu pot fi toate ortodoxe!”. Nu. Pentru că noi nu suntem în faţa altarului, ca fariseul, nici la uşă, ca vameşul. Personal ne aşezăm unde ne duce mintea. Ca Biserică suntem însă în Altar, cu Cel din Altar, de pe Sfânta Masă, aşa cum am fost din zorii creştin­ismului. Acolo nu ne comparăm. Suntem cum am fost. N-am apărut mai târziu şi nu putem intra în rândul celor care îşi caută locul. Îl avem dintotdeauna. Acela al dreptei credinţe. Ortodoxie aceasta înseamnă.

(Meditaţie ţinută la Kinshasa, Zair, la lucrările Comitetului Executiv al Consiliului Ecumenic al Bisericilor, 14 martie 1986)