Răbdarea lui Hristos a fost și aceasta pilduitoare, izvorâtă din iubirea, smerenia și blândețea Sa demnă de urmat, dar și din înțelepciunea și Sfințenia Sa. Iisus a știut scopul vieții Sale pe pământ, de dragul căruia le-a răbdat pe toate. Scopul vieții este un mare imbold, pentru care le înduri pe toate. Acesta, cu cât este mai mare, cu atât rabzi mai mult și mai multe.

Hristos a știut ce a făcut în viața pământească și pentru ce le-a făcut. El lucra zi și noapte lucrările „Celui Care L-a trimis”, adică mântuirea lumii. De aceea a și arătat răbdare fără limite, a răbdat chiar și moarte pe cruce, ca să ne mântuiască (Evrei 12, 2). Astfel, ne-a dat și pildă, încât prin răbdare să ne mântuim și noi. Prin răbdarea voastră, veți câștiga sufletele voastre! (Luca 21, 19), și să alergăm cu răbdare în lupta care ne stă înainte! (Evrei 12, 1).

Așadar, cu cât scopul nostru este mai înalt, cu atât mai mult trebuie să ne întărim cu mai mare răbdare: „prin osteneli se dobândesc cele bune”. Și mai ales bunul cel mai înalt al fericirii și îndumnezeirii. Fericirea cere răbdare și lucrare angajată. Și dacă aparent nu reușim cu rezultate concrete, se realizează prin răbdare și prin lucrare mai mare îmbunătățirea noastră lăuntrică. Aceasta este cu siguranță izbânda după fiecare strădanie autentică pentru dobândirea marilor noastre idealuri.

(Arhimandritul Timotei Kilifis, Hristos, Mântuitorul nostru, Editura Egumenița, 2007, p. 85)