Trăim Nașterea Domnului și, din plinătatea acestui dar, lumea, istoria primesc necontenit înțeles și sens înnoitor zidirii lor. Ascultăm inspiratul Imn al sărbătorii cu aceeași emoție genuină, sfântă: „Fecioara astăzi pe Cel mai presus de ființă naște și pământul peștera Celui neapropiat aduce. Îngerii cu păstorii slavoslovesc și magii cu steaua călătoresc, că pentru noi S-a născut Prunc tânăr, Dumnezeu Cel mai înainte de veci”.

Este fapt cardinal, unic: Dumnezeu, din veșnicia și pretutindenea Lui, vine la noi, în acest „astăzi” al timpului nostru și într-un „loc” al pământului nostru, în Betleem. Adânc înțelegem: Dumnezeu-Tatăl, Părintele nostru Ceresc, din veci născând pe Fiul Său, aude Psalmistul: „Zis-a Domnul Domnului meu: Fiul Meu ești Tu, Eu astăzi Te-am născut” (Psalmul 2, 7); Îl trimite acum pe Fiul Său, în timp, la plinirea vremii: „Iată, Fecioara va lua în pântece și va naște fiu, și vor chema numele lui Emanuel” (Isaia 7, 14), așa cum s-a și tâlcuit prin Evanghelie: „Dumnezeu este cu noi” (Matei 1, 23), „Fiul lui Dumnezeu fiu Fecioarei Se face”. Pentru noi S-a născut „Prunc tânăr, Dumnezeu Cel mai înainte de veci”. Și așa născându-Se printre noi Fiul Părintelui Ceresc, Dumnezeu și om, în El se întrupează, se revelează iubirea, în viul vieții noastre.

(10 predici de Părintele Galeriu, la 10 ani de la mutarea sa la Cer, ediție îngrijită de Răzvan Codrescu, Editura Lumea Credinței, București, 2013, pp. 125-126)