„Nu plânge!” e parola prin care Hristos vestește Învierea Lui și învierea noastră (Luca 7, 11-16)
Mila lui Hristos entuziasmează. Schimbă vieți. Și îmi pare incredibilă smerenia aceasta prin care Domnul nostru Iisus Hristos nu arată spre Sine înviindu-l pe copilul mamei, ci spre mamă, spre lacrimile ei ce-i înmoaie inima. Țineți minte, sunt convins, că în toate icoanele cu Maica Domnului cu Pruncul său în brațe, mâna ei arată spre El, iar mâna Lui spre Maică. E un transfer de înduioșare, de smerită iubire, de încredere. E minunea mamelor care pot înmuia inima lui Dumnezeu.
Suntem într-o Vale a Plângerii. Din ce mai aproape de moarte, frați și surori, tineri și bătrâni, gustă din nefericirea de a-și pierde nădejdea. Asta și pentru că dragostea noastră nu-i însoțește. O gâlceavă fără sens acoperă vremurile care ar fi avut nevoie de mai multă iubire ca să vindece ura. În contextul acesta, Evanghelia Duminicii vine ca o alinare de vânt sumbru, de vânt înghețat în orgolii și spaime, în neputințe și rele.
Nain. Sat. Un punct. Un vârf de punct în harta lumii. Hristos, ucenicii și mulțime multă se apropie de poarta cetății. Îl urmau oamenii căci cu numai puțin timp înainte vindecase pe sluga sutașului (Luca 7, 1-10). O slugă bolnavă. Care „era să moară” – sau stătea să plece în moarte. Ca noi toți. Agonici. Domnul Hristos invalidează agonia lui prin vindecare. Rugat de bătrânii din Capernaum. Stăpânul slugii – sutaș roman – iubea neamul evreilor și le zidise sinagoga. Pe cale sutașul trimite oameni de încredere să-i spună lui Iisus că nu e vrednic să intre în casa sa. Se știa păcătos. Dar știința aceasta-i dăduse curajul smereniei. Vindecându-i sluga, Hristos îi cinstește râvna. O râvnă valoroasă nu prin faceri, ci prin smerenie. Căci orice râvnă lipsită de smerenie nu are finalitate în Dumnezeu (Cuviosul Iosif de la Valaam). Acum mulțimea se apropie de Nain. Când să intre pe poarta cetății, „iată scoteau un mort, singurul copil al mamei sale, și ea era văduvă și mulțime mare din cetate era cu ea” (Luca 7, 12). O văduvă, mamă ce-și îngroapă unicul fiu. Hristos, Fiul unic al unei Maici ce la vremea aceea își purta deja văduvia după logodnicul ei, Iosif. Și lui Dumnezeu Întrupat i se face milă de femeie. Părinții Bisericii – Sfântul Ioan Gură de Aur ori Ilarie de Pictavium (Poitiers) – văd aici o recunoaștere a Maicii Sale în toate văduvele curate ce-și pierd feciorii în fața morții. Dușman redutabil.
Nain. Poarta cetății. În drum spre cimitir. Ultimul drum se face de fapt primul. Domnul se apropie de femeie și-i spune: „Nu plânge!” Cum va fi plângând femeia aceea de s-a emoționat Dumnezeu? Ca toate mamele ce-și pierd copiii. Poate de aceea avem cuvinte pentru copii fără părinți – orfani, pentru soții cărora le mor soții – văduvi, dar nu avem nici un cuvânt pentru părinții care își pierd copiii. Într-un fel lucrul acesta este valorizat de Dreptul Roman și de cel civil până astăzi. Nu poți dezmoșteni, nu-i așa, ascendenții! Nici un părinte nu-și pierde numele de părinte pentru că fiul ori fiica sa se îndreaptă spre veșnicie mai repede. E impresionant acest: „Nu plânge!” Domnul spune de obicei cuvinte tari: „Nu vă temeți!” Ori: „Bucurați-vă!” Cum ar fi sunat cuvintele acestea în pragul cimitirului? Cinic aproape. Se mai întâmplă să mai ia valul încrederii în pastorație pe câte un preot și să le folosească în situații similare. Nu. Nu e greșit. Dar nu au ecoul vindecător al cuvintelor acestora: „Nu plânge!” Nu. Nu sună a „lasă, se rezolvă”. Hristos nu rezolvă tristețea ei. Îi învie fiul.
Nain. Pe cale spre cimitir unde, cel mai probabil, locul de înmormântare era lângă al tatălui său. Se simte că este o familie cuminte. Mulțime de oameni însoțeau înmormântarea. Nu ar fi fost la fel dacă femeia nu și-ar fi ținut în cinste văduvia. Tandrețe socială nu prea exista fără un motiv adânc. O mulțime însoțește pe Domnul Hristos. O altă mulțime însoțește pe tânărul din Nain. O mulțime care nădăjduiește întâlnește o mulțime care crede. Și Domnul Hristos se atinge de sicriu, oprind purtătorii de năsălie. Și zice, cu o simplitate de Dumnezeu adevărat: „Tinere, ție îți zic, scoală-te! Ție îți zic, scoală-te!” Îl face părtaș parcă propriei învieri, îl implică. Adânc de smerenie. Nici un cuvânt să ceară învierea tânărului din Nain. Mijlocirea lacrimilor mamei. Cel mai adânc golf de nădejde al celei mai curate mări: maternitatea femeii!
Nain. Mortul se ridică. Puteți așa, o clipă, un minut, zece minute – cât citiți o știre de prost gust – să recitiți știrea aceasta? Un mort se ridică. Vedeți, nu mai insistă să ne spună un mort tânăr. Mortul nu are vârstă. Sau are vârsta zilelor de la moartea sa. De aceea ei sunt mereu tineri și vârsta li se oprește la plecare. Nu doar că se ridică. Vorbește. Și Domnul îl dă mamei lui. Ce va fi spus tânărul? Cine poate ști? Ce va fi spus mama? Cine poate ști? Dar sigur îi va fi dat dreptate lui Hristos. Nu. Nu mai avea de ce să plângă. Origen, unul dintre scriitorii primelor veacuri creștine, ne spune că Domnul îl învie pe tânăr, dar nu îi vindecă moartea cu totul. Că numai Învierea Lui, a Celui ce-l învie pe tânăr, va face ca moartea aceluia să nu mai aibă forță. Nici moartea lui, nici a mea, nici a ta...
Nain. Oamenii sunt cuprinși de frică la vederea minunii. Observați, vă rog, că nu se tem de moarte, ci frica le vine din faptul că văd o înviere. De aceea dacă vrei să ajuți un popor, să-l educi cu adevărat, nu-l ameninți cu moartea, ci-i readuci aminte de înviere, faci mereu și mereu apel la memoria sa legată de Înviere. Frica oamenilor era cât se poate de normală. O gustăm și noi când ne întâlnim pe stradă cu câte unul dintre ai noștri despre care am aflat că a fost bolnav și acum vine, zâmbind, să-ți strângă mâna. O avem și noi, chiar în zilele acestea, când lumea numără morțile, dar uită să numere și ieșirile din moarte. Îmi pare că mulțimea de oameni în halate albe aleg să stea în ceata lui Hristos, dând lui Dumnezeu o mână mare de ajutor la rămânerea noastră în viață. Să nu vă închipuiți că toți cei prezenți au strigat, slăvind pe Dumnezeu, după cum ne spune Evanghelia: „Prooroc mare S-a ridicat între noi și Dumnezeu a cercetat pe poporul Său” (Luca 7, 16). Nu. Vor fi fost și acolo destui analiști și cârcotași. Tind să cred că unii de acolo chiar au început să-i dea lecții lui Hristos cum ar fi trebuit să-l învie pe tânăr. Sau poate nu-i așa. E percepția mea auzind de un an încoace atâția și atâția specialiști în Covid cum flutură pe sub nasurile noastre știința vorbirii despre Covid în vreme ce acolo, lângă bolnavi și odată cu ei, se epuizează adevărații luptători. Mulțimile care se întâlnesc în dreptul Înviatului care învie băiatul simt că sunt martorele unei revelații, împlinirii unor proorocii. Că nu, nu e normalul vieții să vezi oameni înviind. Mila lui Hristos entuziasmează. Schimbă vieți. Și îmi pare incredibilă smerenia aceasta prin care Domnul nostru Iisus Hristos nu arată spre Sine înviindu-l pe copilul mamei, ci spre mamă, spre lacrimile ei ce-i înmoaie inima.
Nain. În fața cetății. Pe cale. Țineți minte, sunt convins, că în toate icoanele cu Maica Domnului cu Pruncul său în brațe, mâna ei arată spre El, iar mâna Lui spre Maică. E un transfer de înduioșare, de smerită iubire, de încredere. E minunea mamelor care pot înmuia inima lui Dumnezeu. „Nu plânge!” e parola prin care Hristos vestește Învierea Lui și învierea noastră.
Sursa: tribuna.ro
„Și căzând la picioarele lui Iisus, Îl ruga să intre în casa lui” (Luca 8, 41)
Site dezvoltat de DOXOLOGIA MEDIA, Mitropolia Moldovei și Bucovinei | © doxologia.ro