Motto: „Când Iisus este cunoscut și ascultat cu adevărat, atunci se face pace și în suflet, și în familie, și în țară, și în lume”. (IPS Iustinian Chira)

Scurtul nostru pelerinaj este de la minte la inimă. Drumul trece prin conștiința luminată de cuvântul lui Dumnezeu. Dacă o evităm, nu vom nimeri niciodată inima... Conștiința este ușa inimii.

Cred că mulți dintre noi, dacă nu toți, am întâlnit creștini care n-au pace în suflet sau dacă o au, e una condiționată de altcineva sau altceva decât de Iisus. Și s-ar putea ca primul din acest șir lung să fie chiar cel pe care-l vedem dacă ne privim în oglindă.

Cuvântul din motto al Înalt Preasfințitului Iustinian este, ca orice cuvânt întemeiat pe Evanghelie, o judecată mântuitoare. Ne arată răul din noi, rădăcina nefericirii noastre și, dacă ne asumăm ca atare ceea ce ne este descoperit, sabia cuvântului lui Dumnezeu va tăia răul respectiv și ne va elibera de el. Dacă nu ne asumăm, atunci aceeași sabie ne va tăia pe noi din Cartea Vieții, a cărei poartă de intrare este Adevărul. Căci Dumnezeu este dușmanul neîmpăcat al minciunii. Mila cea mare a Lui este că nu ne lasă să trăim în minciună. Pentru că minciuna este cauza morții noastre sufletești. Pe când viața trăită în adevăr este fără de moarte.

Care este minciuna în care trăim „creștinește” de nu avem pace și pe care o vădește Adevărul rostit de Dumnezeu cu glasul Bisericii Sale, de la apostolul Pavel până la Înaltul Iustinian și mai departe, până la sfârșitul lumii? E aceea că în tot ce alcătuiește credința noastră, în participarea la slujbe, spovedanie, împărtășanie, rugăciune personală, eu caut să-L cunosc și să-L ascult tot mai mult pe Iisus. Pe scurt, că Iisus este ținta tuturor eforturilor și nădejdilor și iubirilor mele. Și cuvintele Lui, împlinirea lor, sunt ținta tuturor gândurilor, faptelor și purtărilor mele. Asta e marea minciună, taina fărădelegii din inimile noastre.

Noi mergem la Biserică să dobândim diverse lucruri pentru sinele nostru, printre care și pacea. Dar Apostolul acestei duminici ne strigă: HRISTOS ESTE PACEA NOASTRĂ! Ca și Adevărul, pacea lui Dumnezeu este o Persoană. Nu un lucru, o situație conjuncturală sau o stare. Dovada că nu suntem în comuniune reală cu Hristos e absența păcii. A păcii aceleia care nu depinde de nimic din această lume și, ca atare, nu poate fi luată de nimic din această lume. Doar pacea sinelui depinde de lume și poate fi luată de ea. Iar noi, în evlavia pe care o practicăm de obște, ne ducem să ne dea pacea sinelui, tocmai la Cel care ne-a spus să ne lepădăm sinele! Și astfel ratăm întâlnirea reală cu El, ratăm comuniunea și ratând comuniunea, ratăm întâlnirea cu iubirea lui Dumnezeu pentru noi care ne umple de pace.

N-avem pacea care este Hristos pentru că Hristos nu ne-a ajuns la inimă, încă rătăcește departe de ea, exilat printre dorințele și visele sinelui. Nici cuvintele Lui nu ne umplu inima, ci cel mult capul, pentru că pacea pe care o căutăm e a închipuitului rai al sinelui, nu a Împărăției lui Dumnezeu...

Pacea lui Dumnezeu este atmosfera Împărăției Cerurilor. Poți respira din ea atâta timp cât ești cu inima acolo, nu poți s-o iei la pachet pentru când te întorci lăuntric cu fața spre lume și începi să respiri duhul ei toxic. Ca să păstrezi pacea trebuie să rămâi cu inima întoarsă spre Împărăția Cerurilor indiferent unde te poartă nevoile și picioarele... Iisus ne spune tuturor: dacă vrei să ai pace caută Împărăția lui Dumnezeu. Dar nimeni n-o poate găsi și nu poate intra în ea cu duhul, apoi cu tot sufletul și trupul, decât în măsura în care Îl cunoaște și Îl ascultă pe Iisus. Nu o afli decât pe măsură ce mintea, fiul risipitor al inimii, părăsește lumea exterioară a sinelui și pășește spre inima adâncă, dincolo de lumea lăuntrică a sinelui, tăind orice lucru care i-ar sta în cale, cu sabia acestui argument: „Pentru că așa a zis Iisus.” Prin cuvântul Lui ajungem la El, Cel pururea înconjurat și îmbulzit de gloata de dorințe și nevoi ale sinelui.

Nu-l poți cunoaște pe Iisus decât lucrând cuvintele Lui, în relație cu Dumnezeu, cu tine însuți și cu lumea înconjurătoare. După rânduiala și cu ajutorul Bisericii. Eșecurile, inevitabile, sunt absolut necesare, căci ele pavează singura cărare pe care putem ajunge la realitatea lăuntrică, la cine suntem cu adevărat, dincolo de minciuna care e sinele. Eșecurile macină sinele și Duhul Sfânt îi spulberă praful... de pe ochii și gura omului ascuns al inimii, al acelui Abel din noi, pe care Cain, sinele, l-a ucis și la îngropat departe de conștiință, în adâncul fricii lui...

Eșecul de a împlini poruncile lui Iisus ne pune pe calea smereniei, singura cărare pe care poți ajunge la înțelegerea că nu tu, ci El este adevărul... Că nu tu, ci El este viața. Cu inima și cu oasele, nu doar cu capul... Când lumina acestei revelații îți umple inima și oasele ești un om liber. Liber de orice neliniște...

„Caută pacea și o urmează pe ea” (Ps. 33, 13). Apostolul de azi ne spune că Hristos a năruit în Răstignirea Sa toate zidurile care ne despart de pace. Crezând în El am aflat pacea. Lepădându-ne de noi înșine pentru El, o păstrăm. Maria din Betania, copleșită de pacea Celui la picioarele căruia stătea sorbindu-i cuvintele (și cu fiecare cuvânt al Lui pacea i se desăvârșea tot mai mult) nu se mai putea gândi la nimic din această lume: aflase Împărăția Cerurilor... În ființa ei exilul milenar al Omului luase sfârșit... La picioarele lui Iisus...Aflase în El pacea care, pătrunzând în suflet și în măruntaie, descoperă că toată foamea Omului de pâine și toată setea lui de apă n-au fost decât foame și sete de Dumnezeu...

Și că urmând pacea care este Hristos, oriunde trebuie să mergem pe pământ, o vom face prin Cer...