Un tată cheamă pe Fiul Tatălui Ceresc să intre în casa lui. Nu îl invită nici să-l hrănească și nici să dea bine în fața comunității peste care era îndrumător spiritual. Căci Iair, așa se numește tatăl pământean, era mai marele sinagogii (roș ha-Kneset). O sinagogă celebră a vieții spirituale a vremii, depășită în vechime istorică de sinagoga din Magdala, cea din urmă descoperită în 2009 când se încerca ridicarea unei pensiuni. Loc de adăpostire călătorilor, de hrănire a celor înfometați. Capernaumul nu era cu mult în urma Magdalei – care avea totuși 40.000 de locuitori la vremea aceea – dar cred că Mântuitorul exact pentru acest fapt o alesese. Simplitatea locului constituise o simplificare în profilul locuitorilor. Lucru care ni-i face dragi până azi. Mai marele în rugăciune și învățare al acestor oameni, până la „momentul Hristos”, este Iair. Numele acestuia s-ar traduce „Iluminatul” venind de la verbul „heir” care înseamnă „a face să strălucească”. Știind ce urmează în viața sa și a copilei sale, chiar pare potrivit numele. Pare om de treabă, răbdător și smerit. Faptul că-L întâmpină pe Hristos Domnul și că Îl roagă să intre în casa lui, ne arată că în funcționarul sinagogii biruise tatăl. Pentru că el avea numai o fiică, ca de doisprezece ani, și această copilă era pe moarte. Ce să doară mai mult un tată decât moartea unicului său copil? Părinții Bisericii – mai ales Sfântul Ioan Gură de Aur – amintesc mereu despre fiul unic din Nain, fiica unică din Capernaum și fratele unic din Betania, Lazăr cel înviat a patra zi. El spune că aceste învieri sunt profetice, lecții pentru Învierea Domnului. Putem vedea singuri cum Fiul Unic al Tatălui, Copilul unic al Maicii Sale și Fratele unic al unei omeniri căzute, Domnul nostru Iisus Hristos, împlinește în Învierea Sa toate învierile noastre, ca oameni. 

Iair nu se rușinează să se arunce la picioarele lui Iisus. Și nici nu-L grăbește pe Domnul să ajungă mai grabnic la casa sa. Căci pe cale spre fetița aflată în agonie Domnul vindecă o femei de scurgerea de sânge care o chinuia de doisprezece ani. Cine cunoaște logica internă a propovăduirii Sfântului Luca – din Evanghelie și din Faptele Apostolilor – știe că în nici un caz nu este întâmplătoare cifra strecurată în text: 12 ani. Să fie vorba de cele 12 neamuri ale lui Israel? Personal cred că este vorba de o altă asemănare. Femeia bolnavă de doisprezece ani era simbolul maternității pierdute. Bolnavă fiind era exclusă dese ori din viața cetății dar și din cea spirituală, a sinagogii. Hristos urcând spre casa lui Iair ține să audă mărturisirea femeii, să o vădească lăsându-Se vădit. Pentru femeie pericolul era că a atins un Rabin având scurgere de sânge, îl spurcase (Levitic 15, 25-30). Așa cum am citit împreună și despre atingerea de sicriul micuțului din Nain ori atingerea lui Iisus de către îndrăcitul liberat din robia iadului. Care în ciuda faptului că spurcau omul, datorită Legii, îi oferă Domnului posibilitatea de a dovedi libertatea Sa de Dumnezeu-Omul venit nu să strice Legea ci să o desăvârșească în Iubirea sa. 

Îmbulzit de mulțime, Domnul nu se lasă pradă mulțimii. Pe de o parte, oamenii erau entuziasmați de vindecarea femeii. De cealaltă parte, în entuziasmul general, „acreala” celor care nu-L însoțeau nicicum pe Hristos: bocitorii de la casa fetei moarte. Nu glumesc. Erau de meserie, plătiți pentru a cânta din alăută și flaut, plângeau și se tânguiau la comandă. Uneori, fără îndoială, chiar simțeau pierderea celor din familia care îi chema. Sunt patru clipe ale ajungerii la casa fetei muribunde, ca patru trepte din moarte la viață. Chemarea tatălui, mărturisirea femeii sunt primele două. Atitudini ale speranței. Și două clipe aproape opuse în conținut. Un slujbaș care îi spune lui Iair care îi spune: „A murit fiica ta! Nu mai supăra pe Învățătorul”(Luca 8, 49). Și reacția corozivă a zâmbitorilor rânjitori care râdeau de Iisus „știind că a murit” fata (Luca 8, 53).  Reacțiile necredinței? Nicidecum. Nimic din tot ce se întâmpla în viața lor cotidiană nu-i îndemna să creadă că Nazarineanul putea învia pe careva. Nimic din ceea ce învățau în sinagogă – uneori chiar de către Iair – nu le motiva altfel atitudinea. De superioritate fricoasă. Pe care o descoperim și la noi, oricât ne-am da de creștini, atunci când lucrarea noastră de înțelegere a minunilor din viața noastră se blochează în scrupule legate doar de ceea ce vedem și pricepem ca oameni. Domnul nu se descurajează. Merge după chemarea tatălui Iair, vindecă femeia cu scurgerea de sânge, merge hotărât să învie fetița chiar când moartea ei era sigură și mărturisită. Va fi întârziat tocmai pentru ca aceasta să se împlinească? Asemenea momentului Lazăr. Ori, chiar asemenea momentului în care întâlnește convoiul din Nain aproape de cimitir. Arătând, o dată în plus, că Dumnezeu-Omul ne însoțește, nu ne lasă, e parte din plecarea noastră prin Întâlnirea cu El.

Hristos își alege martorii de astă dată. Pare că pedepsește necredința guralivilor care „rânjiseră” la posibilitatea fetiței de a fi vie în ciuda morții ei. Mă tot gândesc ce cuvânt de învățătură va fi rostit Iair la înmormântările tinerilor din Capernaum înainte de minunea aceasta. Dar după această minune? Ce va fi spus după kadiș-ul îngropării? Cum Mesia va învia pe toți cei din neamul lui Israel? La cuvintele lui cum vor fi reacționat saducheii, cei ce nu credeau în înviere? Dar fariseii, când vorbea Iair despre acestea toate? Poate și din acest motiv Hristos Domnul cheamă cu el pe Taborul învierii fiicei lui Iair pe aceeași ucenici care-L vor însoți pe Taborul Schimbării sale la Față. Arătând  posibilitatea învierii copilei înainte de a-i întări în vederea luminii Învierii celei dinainte de Înviere. Lângă ei, părinții. Mama și tatăl. Pentru a-i ajuta să treacă peste ispita de a se socoti vinovați de boala fetei. Prin învierea fetei, vindecă și disperarea lor. A smeritului tată și a răbdătoarei mame – căci așteptase cuminte, în pragul morții fiicei sale, venirea Mântuitorului. 

Hristos Domnul nu negociază cu moartea. Nici nu o pomenește. El pomenește creatura Sa care ascultă de glasul Care a zis și s-a făcut. Cere fetei să se ridic, să primească ridicarea. Sfântul Luca ne spune: „Și duhul ei s-a întors și a înviat îndată; și a poruncit El să i se dea să mănânce” (Luca 8, 55). Cu alte cuvinte, învie fata și oferă și argumentul că nu e nălucă: fata mănâncă. Așa cum mâncaseră bolnavii din coasta Tiberiadei, tocmai acolo, la Capernaum, aproape, unde pentru că ei mâncaseră însănătoșindu-se Domnul a înmulțit și peștișorii și pâinile. Pentru a dovedi că viața veșnică începe din viața unde foamea și setea sunt dovada că suntem vii. 

Recunosc că zâmbesc mereu – fără a rânji, desigur – în încercarea de a-mi închipui chipul bocitorilor rămași fără subiect al muncii lor. Care seamănă cu noi atunci când Dumnezeu ne lipsește de subiectul îndoielilor noastre, de superioritatea soluției noastre dinaintea voii lui Dumnezeu. Este ceea ce am admirat mereu la Domnul Hristos. Capacitatea aceasta incredibilă de a ne pune la punct fără să ne certe. Mă întreb de asemenea cum vor fi putut împlini părinții fetei porunca Domnului de a nu spune nimănui ceea ce s-a întâmplat cu fata lor (Luca 8, 56). Rămași uimiți de minune își vor fi recăpătat greu glasul? Mama va fi alergat către bucătărie să aducă fetei mâncarea doveditoare a învierii. Iar tatăl, tatăl va fi căzut la picioarele lui Iisus Hristos care nu refuzase să intre în casa sa. Și să-l facă mai marele tuturor taților care cred că Hristos este Dumnezeu și poate învia pruncii noștri. Iar fetița, fetița cred că va fi primit de la femeia vindecată de scurgerea de sânge confirmarea că Hristos nu e nălucă având puteri tămăduitoare. Ci Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat... Pe străzile Capernaumului se lumina de Înviere!