Spun ucenicii lui despre chilia părintelui Gherasim că era un adevărat altar de biserică. 

Aceleaşi icoane frumos împodobite, aceeaşi candelă nestinsă, aceleaşi lumânări de ceară şi mireasmă de tămâie. Iar bătrânul, ca un sfeşnic de veghe, ceasuri în şir citea la Psaltire, făcea metanii, slăvea pe Dumnezeu şi se ruga pentru toată lumea.

O altă nevoinţă a părintelui Gherasim era permanenta lui grijă pentru cei răposaţi. Timp de aproape o jumătate de secol aducea zilnic la biserică vin şi colivă pentru parastas şi aprindea candele şi lumânări la mormintele celor adormiţi. După ce făcea câte trei închinăciuni şi tămâia fiecare cruce, zicea: 

– Dumnezeu să te odihnească cu drepţii, părinte!

În noaptea Sfintelor Paşti, părintele Gherasim mergea cel dintâi la cimitir şi aprindea sute de lumânări. Apoi cobora în gropniţă, aprindea candela, făcea trei închinăciuni şi zicea către cei răposaţi: 

– Hristos a Înviat, preacuvioşi părinţi! 

Spun părinţii că, odată, i-a răspuns la salut un glas dintre cei adormiţi, zicând: 

– Adevărat a Înviat Domnul, părinte Gherasim!

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 608-609)