Această zi importantă este cunoscută în popor ca „Ziua cu lumină” și marchează începutul Triodului, mai exact a săptămânilor premergătoare Postului Mare, care este o perioadă specială de pregătire sufletească și trupească pentru Praznicul Învierii Domnului.

Tradiția aprinderii lumânărilor în cultul creștin este foarte veche, fiind întâlnită înainte de Nașterea Domnului nostru Iisus Hristos, atât la evrei cât și la multe alte popoare.

Sfințirea lumânărilor – practicată îndeosebi în Ardeal, deci implicit și în Maramureș –, chiar dacă nu are la bază o tradiție exclusiv ortodoxă fiind de sorginte apuseană, totuși, acest obicei este unul frumos și ziditor. Preotul stropește lumânările cu aghiasmă și le oferă credincioșilor pentru a le aprinde în diferite situații pe parcursul unui an (calamități, necazuri mari). Astfel, fiind sfințite cu aghiasmă, deci cu puterea și lucrarea Duhului Sfânt, prin arderea lor, ne feresc de multe primejdii și încercări.

Țin minte faptul că, de exemplu, în Moldova, atunci când erau ploi mari cu tunete și fulgere năprasnice, bunica aprindea mereu în casă, la icoane, lumânarea de la Înviere, menționând faptul că astfel Dumnezeu ne ferește de tot lucrul cel rău.

Lumânarea are un caracter de ofrandă, de jertfă, dar și de comuniune cu Dumnezeu prin care cei credincioși își manifestă credința și mulțumirea față de Creator. Pe de altă parte, lumânarea este un simbol al legăturii cu cei vii şi cei adormiți pentru care ne rugăm și îi pomenim în rugăciunile noastre. De aceea, este foarte important faptul că atunci când venim la sfânta biserică să aprindem cel puțin câte o lumânare pentru fiecare dintre ei.