Într-o zi, am căutat un mormânt al cuiva, încercând să deslușesc cât de necunoscuți rămânem peste timpul în care lăsăm urme și urme… și doar un mormânt.

Am urmat drumuri drepte și șerpuite prin sate până am ajuns la un cimitir povârnit pe un deal care îmi părea departe, parcă într-o altă lume. Atât praful drumului de țară, care în urmă încerca să se urce tot mai sus, cât și scobiturile din dealurile de unde oamenii luau cândva lut pentru chirpici, căutau să mă introducă, de fapt, în ceea ce am regăsit în cimitir: oamenii întorși în pământul din care au fost luați.

Și așa am realizat că inventarul unor cruci sau cercetarea unor morminte devine rugăciune. Așa că am urmat pas cu pas fiecare mormânt, iar aici toate erau foarte simple și purtau aceeași țărână, un lut galben pe care de-abia crește ceva.

Era atâta tăcere – nu chiar liniște – ci o tăcere în care orice cruce întâlneam părea o resemnare. Am simțit că fiecare dintre cei plecați își purta valiza luată în grabă a lucrurilor pe care n-au apucat sa le spună, să le împlinească.

Rătăcit de ceva timp printre morminte și nume necunoscute, am aflat și pe cel căutat. Pe același lut galben demult se sfârșiseră câteva lumânări. În timp ce îi așezam la inimă o rugăciune, am încercat să-i ascult tăcerea. 

I-am lăsat în urmă mormântul, tulburându-i resemnarea cu un cântec de odihnă, și nădăjduind că Domnul, în mila Lui, să bucure orice întristare. Veșnica lor pomenire!