„Și eu sunt un păcătos”

Prin păcat mă îndepărtez de Dumnezeu, Îi neg iubirea, Îi spun că nu Îl iubesc, că nu-mi iubesc aproapele, că prefer alte făpturi lui Dumnezeu, că mă prefer lui Dumnezeu. Iată adevăratul sens duhovnicesc al păcatului: păcatul este ceea ce mă desparte de Dumnezeu. Când încetez să iubesc, păcătuiesc. Nu numai furtul, minciuna, adulterul sau chiar dorinţa sau voinţa de a fura, de a minţi, de a comite adulterul înseamnă păcatul meu, ci tot ceea ce mă desparte de Dumnezeu.

„Păcatul” este un subiect puţin popular, demodat. Cuvântul însuşi sugerează imagini medievale ale pedepselor damnaţilor în iad, naşte problema unor criterii de culpabilitate; acesta se înrudeşte cu moralitatea pioasă asociată cu predicatorii şi cu spovedania pe care lumea contemporană le percepe uşor ca fiind complet depăşite. Cu toate acestea, recunoaşterea „păcatului” în sensul său cel mai amplu şi recunoaşterea, dimpreună cu Sfântul Pavel, Avva Visarion, Avva Sisoe, Sfântul Siluan şi cu toţi sfinţii că „Şi eu sunt un păcătos”, este o etapă esenţială a vieţii duhovniceşti. Nu numai că este un prim pas important, dar recunoaşterea stării mele păcătoase trebuie să-mi însoţească la tot pasul viaţa mea duhovnicească. Dacă Sfântul Pavel poate spune, către sfârşitul vieţii lui, după mulţi ani de propovăduire a Evangheliei lui Hristos dinaintea pericolelor, hărţuirii, întemniţării şi execuţiei imanente că este cel dintâi dintre păcătoşi (1 Timotei 1,15), cine sunt eu?

Ce este păcatul? Cuvântul „păcat” vine din latinescul peccatum, „greşală” şi, după Petit Larousse, păcatul este „încălcarea conştientă şi voluntară a legii divine”. Într-o primă fază, păcatul poate fi considerat ca o faptă pe care o săvârşesc și care este potrivnică dumnezeieştii legi. Aceasta este reflectată, în tradiţia iudeo-creştină, îndeosebi de cele zece porunci din Vechiul Testament (Ieşirea 20,1-17): fur, deci am păcătuit, aşadar sunt un păcătos; mint, aşadar am păcătuit, deci sunt un păcătos; comit adulterul, deci am păcătuit, aşadar sunt un păcătos. Aceasta constituie faptele specifice ce sunt identificate ca fiind păcate pentru că sunt potrivnice poruncilor lui Dumnezeu aşa cum El le-a dat lui Moise. Cele zece porunci sunt o bază morală necesară oricărei vieţi duhovniceşti, însă pentru creştin ele trebuie să fie înţelese şi completate de învăţătura lui Hristos.

În Noul Testament, Iisus merge mai departe decât decalogul Vechiului Testament: nu numai adulterul este un păcat, ci chiar dorinţa de a comite adulterul este un păcat: Oricine se uită la femeie poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui (Matei 5,28). Păcătuiesc în inima mea fără ca măcar să acţionez în exterior, căci a cugeta la păcat, a consimţi lăuntric la păcat – este deja păcat. Cât este de greu ceea ce aşteaptă Iisus de la mine! Însă ştiu în inima mea că fac rău atunci când privesc o femeie dorind să am o relaţie sexuală cu ea. Gândul meu este o energie puternică care mă influenţează personal, dar şi pe femeie şi chiar, în oarecare măsură, întreg universul.

Însă Iisus a propovăduit, de asemenea, răspunzând fariseilor care-L întrebau care este cea mai mare poruncă: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău... să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi (Matei 22,37-39). Iubirea este cea mai mare poruncă, pentru că Dumnezeu este Iubire (1 Ioan 4,8). Dumnezeu m-a făcut după chipul şi asemănarea Lui (Facere 1,26). Iubind, îmi împlinesc destinul, firea mea esenţială, raţiunea mea de a fi. Pot să mă apropii de asemănarea cu Creatorul meu. Care este raportul dintre iubire şi păcat? Păcatul este ceea ce mă îndepărtează de Dumnezeu, care mă desparte de Dumnezeu, care întunecă dumnezeiescul chip ce-mi este moştenire. Prin păcat mă îndepărtez de Dumnezeu, Îi neg iubirea, Îi spun că nu Îl iubesc, că nu-mi iubesc aproapele, că prefer alte făpturi lui Dumnezeu, că mă prefer lui Dumnezeu. Iată adevăratul sens duhovnicesc al păcatului: păcatul este ceea ce mă desparte de Dumnezeu. Când încetez să iubesc, păcătuiesc. Nu numai furtul, minciuna, adulterul sau chiar dorinţa sau voinţa de a fura, de a minţi, de a comite adulterul înseamnă păcatul meu, ci tot ceea ce mă desparte de Dumnezeu.

În acest sens, păcatul meu este dorinţa mea, alipirea mea de tot ceea ce nu este Dumnezeu: sunt cinstit, însă doresc bani, sunt alipit banilor, doresc şi sunt alipit de ceea ce banii îmi pot aduce. Tocmai această dorinţă, această alipire mă împiedică să-L realizez pe Dumnezeu dincolo de toate: iată păcatul meu. Toate marile tradiţii spirituale propovăduiesc necesitatea de a ne elibera de dorinţe şi de ataşamente pentru a putea atinge scopurile spirituale ale vieţii.

Pe cărarea duhovnicească, dorinţele şi ataşamentele care ne îndepărtează de Dumnezeu devin din ce în ce mai rafinate şi mai subtile, mai greu de discernut. Cu toate acestea, ele sunt prezente. Sfânta Tereza de Avila, după intrarea în mănăstire, se bucura de vizitele prietenelor ei care-i vorbeau despre evenimentele şi despre viaţa socială din afară. Desigur, am crede, o plăcere nevinovată pentru cineva care a renunţat la „viaţa lumească” spre a se dedica lui Dumnezeu. Însă ea a conştientizat că ataşamentul ei de această plăcere nevinovată era un obstacol pentru viaţa ei duhovnicească: un „păcat” care dăuna consacrării ei totale lui Dumnezeu. Astfel, a renunţat la aceste vizite. Părintele Alphonse de la Centrul de Întâlniri duhovniceşti (Lorraine, Franţa) narează povestea unui iezuit care participa la un atelier la Centru. Invitat de părintele Alphonse să identifice ataşamentele care ne rup de Dumnezeu, la început el nu putea identifica niciun ataşament „material” de acest gen. Apoi, ca Sfânta Tereza, şi-a dat seama că era ataşat de o „mică plăcere” considerată, fireşte, drept nevinovată: îi plăcea să fumeze pipă şi era „ataşat” de pipa lui. I-a cerut părintelui Alphonse să-i ia pipa.

La un alt nivel, ataşamentul de cele „duhovniceşti” poate, de asemenea, deveni obstacol pentru viaţa duhovnicească, căci este vorba despre creaturi, daruri ale lui Dumnezeu şi nu de Dumnezeu. Ele sunt oferite gratuit şi pot fi luate din nou la fel de liber. „Lucrarea” mea duhovnicească şi „obiectele” care îi sunt asociate pot deveni şi obiecte de ataşament, la fel ca alte obiecte şi plăceri materiale: icoanele mele, locul meu de rugăciune, cărţile mele duhovniceşti... Este vorba despre elemente de sprijin care pot fi utile pentru a mă îndrepta spre Dumnezeu, însă acestea nu sunt scopurile vieţii duhovniceşti: Dumnezeu este singurul scop al vieţii duhovniceşti.

Cum este Sfântul Pavel cel dintâi dintre păcătoşi? Înţeleg această expresie ca pe o invitaţie, nu să mă compar cu alţii şi să aflu că sunt „cel dintâi” – desigur, o falsă smerenie – ci, mai curând ca pe o invitaţie la a nu mă compara cu alţii şi a mă situa singur dinaintea lui Dumnezeu. Să mă văd aşa cum Dumnezeu mă vede: un păcătos care are nevoie de iertarea şi de iubirea Lui. Dinaintea lui Dumnezeu, natura păcatelor mele este mai puţin importantă decât faptul că-mi recunosc păcatele, că sunt păcătos. Astfel sunt „cel dintâi” dintre păcătoşi, precum Sfântul Pavel, aşa cum fiecare este. Nu există „concurs” pentru „trofeul” păcatului, ci eu sunt singur şi gol dinaintea Dumnezeului meu. A lui Dumnezeu este judecata. Singurul păcătos pe care îl cunosc sunt eu însumi.

Recunoaşterea păcatului meu în fapte, în dorinţe, în ataşamente, fizic, material, psihologic sau chiar duhovnicesc este gestul esenţial care duce la smerenie. Este o recunoaştere a faptului că sunt departe de a fi persoana pe care Dumnezeu Îşi doreşte să fiu, o recunoaştere a prăpastiei care mă desparte de Dumnezeu – şi, în acelaşi timp, o recunoaştere a bunătăţii, a milostivirii şi a slavei lui Dumnezeu. „Frica de Dumnezeu” este o altă expresie „demodată”. Însă „frica de Dumnezeu” este tocmai o chemare la smerenie, la recunoaşterea a ceea ce sunt și a ceea ce nu sunt dinaintea scaunului Ziditorului şi Dumnezeul meu. Frica de Dumnezeu trebuie să fie, de asemenea, frica de a pierde dumnezeiescul har, nu frica de o pedeapsă oarecare.

Chiar dacă sunt pe calea spirituală, chiar dacă primesc mare har de la Domnul, sunt totuşi un păcătos. Atitudinea avvei Visarion, „Şi eu sunt un păcătos”, trebuie să fie a mea, trebuie să fie cea a oricărei persoane pe calea duhovnicească, de la început până la sfârşit. Avva Sisoe, un alt părinte al pustiei, în momentul morţii, spunea fraţilor care-l înconjurau că voia să se pocăiască: nu se pocăise suficient; nu iubea îndeajuns; el însuşi era un păcătos, chiar în momentul morţii.

Cine sunt eu, ca să cred că nu sunt un păcătos? Trebuie să depăşesc ideea că păcatul este această faptă sau acea faptă şi să recunosc că sunt „în păcat” în fiecare clipă în care nu sunt întru totul cu Dumnezeu, în fiecare clipă în care nu săvârşesc iubirea pe care Dumnezeu o are faţă de mine şi pe care trebuie să I-o restitui ca şi Creator al meu. La fel, marea mea iubire. Dacă-L iubesc pe Dumnezeu, atunci îl iubesc pe aproapele, cât şi pe mine însumi. Dacă Îl iubesc pe Dumnezeu, toate celelalte merg de la sine: voi face ceea ce este drept dinaintea lui Dumnezeu, pentru că ceea ce mă călăuzeşte este porunca iubirii. Exigenţa morală decurge din adevărul esenţial al iubirii, al vieţii duhului. Minciuna, furtul, adulterul mă despart de Dumnezeu. Acţionez într-un fel sau altul pentru că Dumnezeu mă iubeşte şi singurul mod de a răspunde cu iubire lui Dumnezeu este să mă dedic Lui în toate.

Recunoaşterea păcatului meu, în toate formele lui (fapte, cuvinte, ataşamente, dorinţe) deschide uşa spre taina dumnezeieştii milostiviri, dumnezeieştii iertări şi Mântuirii întru Hristos. Mesajul central a toată Biblia şi îndeosebi a Noului Testament este iubirea de Dumnezeu Care ne iartă păcatele prin mijlocirea lui Hristos Iisus: Întru aceasta s-a arătat dragostea lui Dumnezeu către noi, că pe Fiul Său cel Unul-Născut L-a trimis Dumnezeu în lume, ca prin El viaţă să avem... Ci fiindcă El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre (1 Ioan 4,9-10). De câte ori nu spune Iisus: Iertate îţi sunt păcatele (a se vedea, de exemplu: Matei 9,2; Luca 7,48)? Iertării păcatelor trebuie adăugat ceea ce Dumnezeu aşteaptă de la mine: Mergi; de-acum să nu mai păcătuieşti ! (Ioan 8,11). Psalmul 102, 1-5, descrie tocmai Acest Dumnezeu Care este Iubire şi Iertare :

1. Binecuvântează, suflete al meu, pe Domnul şi toate cele dinlăuntrul meu, numele cel sfânt al Lui.  
2. Binecuvântează, suflete al meu, pe Domnul şi nu uita toate răsplătirile Lui.  
3. Pe Cel ce curăţeşte toate fărădelegile tale, pe Cel ce vindecă toate bolile tale;  
4. Pe Cel ce izbăveşte din stricăciune viaţa ta, pe Cel ce te încununează cu milă şi cu îndurări;  
5. Pe Cel ce umple de bunătăţi pofta ta; înnoi-se-vor ca ale vulturului tinereţile tale.                                                      

Iisus S-a născut pentru mântuirea lumii, pentru a aduce dumnezeiasca iertare tuturor şi Se pogoară la iad spre a-i slobozi pe păcătoşi. Abuna Pavel (Mănăstirea Rugul Aprins, Franţa) spune: „Hristos este cel mai jos decât cel mai de jos, pentru a-l lua pe păcătos în braţe”. Una din cele mai importante icoane este tocmai cea a „Pogorârii la iad”, icoana principală a Învierii. În această icoană, Iisus este reprezentat în iad după răstignire. El îl apucă pe Adam de mână, un Adam îngenuncheat, aşteptând iertarea şi eliberarea, în timp ce Eva aşteaptă de cealaltă parte a lui Hristos, întinzându-şi braţele în implorare (în unele versiuni ale acestei icoane, Hristos îl apucă pe Adam de o mână şi pe Eva de cealaltă). Ce puternică imagine a iertării, a izbăvirii şi a mântuirii! Căci eu sunt Adam, noi toţi suntem acest Adam pentru care Hristos S-a pogorât până la iadul nostru personal spre a ne slobozi, ca să ne ia cu El. Cum pot eu să-L însoţesc pe Hristos în Împărăţia Lui, dacă nu-mi recunosc păcatul? Dumnezeu respectă libertatea pe care ne-a dat-o: trebuie să cer iertare, căci ea nu este oferită altfel. Cererea iertării ne deschide poarta mântuirii şi îngăduie astfel harului mântuitor al lui Hristos să umple sufletul.

Doamne, Dumnezeul meu,

Și eu sunt un păcătos, cel dintâi dintre păcătoşi, gol dinaintea Ta, Ziditorul meu şi sfânt Iubit al sufletului meu. Ce sunt eu dinaintea Ta? De câte ori Te uit în fiece zi, nu mă gândesc decât la mine, aleg creaturile înaintea Ta? Sunt necurat ca să mă înfăţişez dinaintea-Ţi, sufletul mi-e întinat de pofte şi de alipiri lumeşti, de temeri şi de ură. De câte ori doresc să păstrez creaturile pentru mine, nesocotesc a-Ţi răspunde dragostei pe care Tu mi-o dai din belşug în fiece clipă a existenţei mele.

Şi, cu toate acestea, implor cu stăruinţă milostivirea Ta; nu privi la păcatele mele, la lipsurile mele, ci priveşte spre nădăjduirea adâncă a duhului meu ce-şi doreşte să se întoarcă la Tine şi să săvârşească în fiece gând, în fiece cuvânt, în fiece gest, ceea ce aştepţi Tu de la mine şi ceea ce recunosc, prin harul pe care mi l-ai dat, să-mi fii scop, vocaţie şi raţiune a existenţei mele.

Iisus Hristos, Fiul Tău, a venit în lumea aceasta pentru a mă slobozi de păcate şi, în Numele Lui, mă rog iară şi iară, ca pătimirile-I şi moartea să nu fi fost în zadar, ci ca să intru întru Adevărul Tău, în Lumina şi Iubirea Ta, şi să ajung în viaţa cea veşnică pentru care m-ai creat. În acest moment, stând dinaintea Ta, gândurile şi dorirea mea se îndreaptă spre toţi fraţii şi surorile mele care pătimesc pe acest pământ.

Hristos a venit pentru noi toţi. Mă rog mai ales pentru cei şi cele care Te ignoră, care Te uită, care nu Te cunosc, care se tem să Te cunoască, care sunt cei mai depărtaţi de Tine. Sunt una cu ei. Fie să venim cu toţii la Tine. Ia-ne pe toţi în Viaţa Duhului Tău cel Sfânt la care suntem cu toţii chemaţi.

Pentru rugăciunile Stăpânei noastre, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi a tuturor sfinţilor. Amin.

(Paul Ladouceur)

Ultimele din categorie