Cea mai completă sursă privind situaţia stindardului liturgic al lui Ştefan cel Mare o reprezintă însemnările consulului general al României la Tesalonic, Gheorghe C. Ionescu. El a avut şansa istorică de a juca un rol esenţial în restituirea piesei către România şi readucerea lui în ţară. După recuperarea stindardului, pe 12 aprilie 1917, Gh. C. Ionescu consemna într-un raport date extrem de importante despre piesă. Gh. C. Ionescu a primit stindardul de la generalul Maurice Sarrail pe 25 martie, de sărbătoarea Bunei Vestiri, iar pe 12 aprilie vestigiul era deja descris, fotografiat, inscripţia descifrată şi tradusă, şi expediat la Atena în vederea transportării lui în Franţa. Fotografiile puse în circulaţie de pr. Teodosie Soroceanu şi Gh. C. Ionescu au oferit posibilitatea de a se face o primă constatare referitoare la rapiditatea degradării stindardului liturgic al lui Ştefan cel Mare în 20 de ani. Se poate observa că, dacă în jurul anului 1900 broderia din fir de mătase albă care acoperea faţa şi gâtul Sfântului Gheorghe era încă intactă, în primăvara anului 1917, aceasta prezenta deja degradări notabile din cauza ruperii firului sub acţiunea cleiului de tâmplărie. Grija deosebită pe care o purta Gh. C. Ionescu stindardului liturgic este ilustrată de următoarea frază inserată în raportul din 12 aprilie: „Cred că o restaurare a acestei părţi (a suportului de mătase original) ar fi absolut necesară“.

Din păcate, a trebuit să treacă peste 90 de ani, timp în care valoroasa piesă a fost păstrată în două mari muzee din ţara noastră. Odată cu recuperarea stindardului de la Mănăstirea Zografu în primăvara anului 1917, istoria „descoperirii“ lui se încheie, piesa intrând cu o întârziere de trei ani în sfera patrimoniului muzeal. La capătul unei aventuri ştiinţifice, diplomatice şi politice care a durat 35 de ani, stindardul liturgic al lui Ştefan cel Mare a revenit în patrimoniul cultural românesc şi al întregii lumi. (C. Ciofu)