Pateric
 

Monahul Damian Ţâru se mâhnea când auzea pe cineva cârtind sau osândind pe aproapele
Dragostea duce sufletul de la poarta Cerului înaintea Tronului Preasfintei Treimi
Protosinghelul Ioanichie Moroi avea, pentru fiecare, cuvinte de mângâiere şi îmbărbătare
Schimonahul Gherasim Cârjă, mereu în slujba oamenilor şi a Bisericii
„Puterea preotului este mai mare decât a îngerilor”

Monahul Damian Ţâru se mâhnea când auzea pe cineva cârtind sau osândind pe aproapele

Dacă venea un frate la el şi începea a cârti şi a osândi, bătrânul lăsa capul în jos, se oprea din lucru şi ofta. Atunci fratele, văzând aceasta, se ruşina de cuvintele sale şi îşi cerea iertare.

Dragostea duce sufletul de la poarta Cerului înaintea Tronului Preasfintei Treimi

Odată a venit o femeie împreună cu fiul ei la Părintele Cleopa. Când i-a dat binecuvântare, necunoscând-o mai dinainte, părintele a spus: „Numai mamă să nu fii!”. Iar în predica din seara aceea a vorbit mai mult împotriva desfrânării şi a beţiei, patimi care îl stăpâneau pe fiul acelei mame. Apoi ne-a mărturisit acea creştină că fiul său, după plecarea de la mănăstire, a părăsit cu totul acele patimi, cu rugăciunile Părintelui Cleopa.

Protosinghelul Ioanichie Moroi avea, pentru fiecare, cuvinte de mângâiere şi îmbărbătare

Uneori, venea la bătrânul câte un frate supărat de ispite, iar el îl învăţa, zicând: „Nu ai binecuvântare să pleci nicăieri din mănăstire, când eşti tulburat. Că mintea tulburată nu poate niciodată să judece şi să ia o hotărâre după voia lui Dumnezeu”.

Schimonahul Gherasim Cârjă, mereu în slujba oamenilor şi a Bisericii

— Părinte Gherasim, dă-mi sfatul cel mai de pe urmă! Iar bătrânul i-a răspuns:  — Păzeşte Biserica în toată viaţa, că şi Biserica te va păzi! Iar dacă nu păzeşti pravila bisericii, vei cădea în mari ispite şi primejdii.

„Puterea preotului este mai mare decât a îngerilor”

Mila faţă de semenii noştri este cea mai necesară şi mai preţioasă faptă bună pentru mântuirea noastră. Că zice Domnul: Milă voiesc, iar nu jertfă. De aici vedem că mila este mai mare şi decât rugăciunea, căci este fiica dragostei, iar dragostea este Însuşi Dumnezeu. 

Ieroschimonahul Onufrie Frunză – singura lui predică erau faptele și rugăciunea

Preotul din acel sat i-a luat şi Molitfelnicul, epitrahilul şi crucea, ca să nu poată citi la vreun credincios. Dar văzând că Părintele Onufrie se smereşte, vine ca un simplu credincios la biserică, cântă Duminica la strană, nu caută bani şi altele asemenea, pe urmă i-a dat înapoi şi Molitfelnicul, şi epitrahilul şi crucea, şi îl lua peste tot cu el, la înmormântări, la botezuri şi la toate slujbele, dându-i şi cele de nevoie.

Cuvioşii Vucol, Ghedeon şi Gherman ‒ trei făclii pe Muntele Ceahlău

Ziua şi noaptea îşi aveau mintea înălţată la Dumnezeu, prin neîncetată rugăciune şi nădejdea bunătăţilor celor viitoare. Toată săptămâna petreceau singuri în munte, nevăzând faţă de om, şi mâncau o dată pe zi, după apusul soarelui. În sărbători se adunau la chilia unui duhovnic sihastru şi acolo săvârşeau Sfânta Liturghie şi primeau Trupul şi Sângele Domnului. 

Cuviosul Rafail Caligraful ‒ de la 10 ani, frate de mănăstire

În anul 1754, la 2 aprilie, în sâmbăta Paştilor, precum singur scrie, „Radu copilul” s-a călugărit cu numele de „Rafail monahul”, rămânând toată viaţa simplu călugăr în obştea Mănăstirii Horezu, având o singură ascultare: cântarea la strană şi copierea de scrieri ale Sfinţilor Părinţi.

Moştenirea duhovnicească lăsată de marii stareţi de la Sihăstria

De la părintele Ioanichie Moroi, stareţul nostru al tuturor, a rămas în Sihăstria viaţa de obşte întemeiată de sfinţia sa, după exemplul său personal. La aceasta a ajutat foarte mult viaţa sa curată, de ascet, plină de dragoste pentru tot soborul. De la părintele Cleopa Ilie a rămas citirea neîntreruptă a Psaltirii în biserică, cuvântul său înţelept cu care ne învăţa pe toţi calea mântuirii şi dragostea sfinţiei sale, care a cucerit toate sufletele.

Sfântul Nicolae termină lucrarea unei biserici, prin mâinile Ieroschimonahului Varlaam Vântu

Părintele Nicolae era tare bătrân şi nu avea ucenici. El începuse zidirea unei biserici în cinstea marelui ierarh, dar nu avea cu ce s-o termine. Întristat de aceasta, a pus icoana Sfântului Nicolae într-un copac şi se ruga, zicând: „Sfinte Nicolae, eu sunt bătrân şi nu mai pot. Iată, biserica ta rămâne neterminată. Tu faci minuni şi pe mare, şi pe uscat. Tu ai dat trei pungi cu galbeni la cele trei fete, dă-mi şi mie ajutor ca să termin biserica ta!”.

Pagini