Apostolul Pavel (Icoana Sfântului Apostol Pavel pictată de Sfântul Andrei Rubliov (1420), tempera pe lemn. 160 x 109 cm. Galeriile Tretyakov, Moscova, Rusia) Viața sa înainte de convertire Apostolul Pavel , cunoscut mai intâi sub numele de Saul (cel dorit), s-a născut la Tars, capitala provinciei Cilicia din Asia Mică, în primii ani ai erei creștine, (circa 3-7 e.c) din părinți evrei, cu bună stare materială. Ei aveau un atelier de țesut stofe din păr de capră, din care făceau mantale și corturi pe care le vindeau. Practic nu se știe nimic de copilăria și de adolescența lui. Din cunoștințele pe care le manifestă în scrierile sale lasă loc presupunerii că el a învățat greaca în forma caracteristică de atunci, denumită koine (comună). Din frecvența cu care Pavel introduce în scrierile sale, referințe la viața civilă, militară și sportivă se poate presupune că era un membru activ al vieții cosmopolite din Tars, pe atunci mare centru comercial și sediul uneia dintre cele mai reputate școli de filosofie și de retorică. Cu totul altceva se poate și trebuie spus în ceea ce privește cultura lui religioasă (biblică și rabinică): a fost educat conform celei mai rigide învățături fariseice (cf. F.A. 26, 5; Gal 1, 14) . Până la începutul primei călătorii misionare (F.A. 13, 9) Pavel este întotdeauna numit Saul. Unii istorici au presupus o schimbare de nume determinată de anumite motive; însă cea mai mare parte dintre cercetători – cu și mai multă credibilitate – consideră că cele două nume: semitic (Saul) și roman (Paul; în cultura bizantină și cea slavă Pavel), îi sunt proprii din copilărie. Într-adevăr, printre evreii din diasporă era comună practica folosirii a două nume, unul ebraic pentru relațiile familiare și statutul religios; celălalt roman – (sau, după caz, de altă etnie) – pentru viața publică. Convertirea Saul nu l-a cunoscut direct pe Hristos. În timpul activității publice a Mântuitorului, el trăia la Tars, ca rabin. Auzind vestea marii mișcări produse de predica Apostolilor despre Iisus Hristos, a venit la Ierusalim, unde datorită temperamentului său clocotitor a dobândit repede un loc de frunte în persecuția anticreștină. La uciderea cu pietre a Sfântului Ștefan, ucigașii și-au pus hainele la picioarele lui Saul (F.A., 7, 58). El pustia Biserica din Ierusalim, intrând prin case și, târând pe bărbați și pe femei, îi ducea la temniță (Fapte 8, 3; 22, 4). De la Ierusalim (și în genere din Palestina) voia să extindă persecuția și în diasporă, unde trăiau înfloritoare comunități iudaice. Numit și întărit cu scrisori de recomandare de către Marele Preot de la Ierusalim el se îndreptă spre Damasc, faimos oraș sirian, situat la vreo 200 km nord-est de Ierusalim. Cu foarte mare probabilitate aceasta se petrecea prin anul 36 d. Hr. . Pe drum însă a avut loc celebrul episod al convertirii sale instantanee ca urmare a vederii lui Iisus, care-i reproșa blând: „Saule, Saule, de ce mă prigonești?“ (Fap 9, 3-9), iar Pavel nu s-a mai îndoit niciodată, până la moarte, de realitatea acestei viziuni. Cu toate acestea inegalabil rămâne faptul că atunci, într-o clipă, Pavell s-a transformat brusc și misterios din persecutor în misionar, apostol al lui Hristos. Așadar după acest tainic eveniment Saul are primele sale contacte cu lumea creștină, nu ca persecutor, dar ca ucenic. Și-a recăpătat vederea – pierdută pe cale, în momentul viziunii – odată cu Botezul pe care l-a primit de la Anania din Damasc (cf. Fapte 9, 9-19). El începe să predice în sinagogi că “Iisus este Fiul lui Dumnezeu“, spre uimirea și surprinderea iudeilor din Damasc, care, auzind aceasta, s-au sfătuit să-l omoare. Saul este ajutat de creștini să părăsească orașul, coborându-l noaptea peste zidurile cetății într-un coș, iar el se retrage pentru trei ani în Arabia, studiind Sfânta Scriptură și meditând asupra creștinismului (Fapte 9, 1-26; 22, 3-21). Prima călătorie misionară a Sfântului Pavel (45-48) Prima călătorie misionară a făcut-o cu Barnaba și cu Marcu. Cei trei misionari au plecat din Seleucia, portul Siriei, către insula Cipru, de unde era Barnaba, pe care au străbătut-o de la răsărit spre apus. În orașul Pafos, ei convertesc pe proconsulul roman Sergius Paulus, guvernatorul insulei, de la numele căruia Saul s-a numit Pavel, nume pe care-l va purta până la sfârșitul vieții (Fapte 13, 9). De la Pafos, cei trei misionari călătoresc pe mare spre nord-vest până în provincia Pamfilia; la Perga Pamfiliei, Ioan Marcu s-a întors la Ierusalim, Pavel și Barnaba au continuat călătoria în provinciile Pisidia și Licaonia, predicând noua credință în orașele Antiohia Pisidiei, Iconiu, Listra și Derbe. La Listra, mulțimile, socotindu-i zei, au vrut să le aducă jertfe de animale, numind pe Barnaba Zeus, iar pe Pavel, Hermes, fiindcă el era purtătorul cuvântului. Vizitând apoi comunitățile de curând înființate și hirotonind preoți pentru fiecare biserică, se întorc la Perga Pamfiliei, iar de aici, prin portul Atalia, ajung pe mare la Antiohia, în anul 48, vestind credincioșilor câte a făcut Dumnezeu cu ei și cum a deschis păgânilor ușa credinței (Fapte cap. 13 și 14). Această primă călătorie s-a încheiat prin anul 49 la Antiohia Siriei. Aici apostolul a fost nevoit să înfrunte o situație delicată, care are o însemnătate foarte mare pentru istoria creștinismului. Pavel se opune categoric pretențiilor manifestate de unii creștini proveniți dintre evrei, care voiau să impună păgânilor convertiți circumciziunea și alte rituri și prescrieri mozaice. Problema a fost prezentată celorlalți apostoli în așa-zisul „sinod din Ierusalim“, unde a avut câștig de cauză teza distincției nete între creștinism și iudaism. În anul 50, Sinodul Apostolilor, presbiterilor și credincioșilor din Ierusalim, în frunte cu Petru și Iacob, au ascultat cele cerute de comunitatea din Antiohia și au hotărât, potrivit sfatului Duhului Sfânt, să nu impună creștinilor dintre neamuri “jugul“ Legii mozaice, ci ei “să se ferească de cele jertfite idolilor, de desfrâu, de animalele sugrumate și de sânge“ (Fapte 15, 20 și 29). Ei au trimis apoi Bisericii din Antiohia, prin Pavel și Barnaba, însoțiți de Iuda și Silvan, o scrisoare, prin care li s-a adus la cunostință hotărârea înțeleaptă luată de Sinodul Apostolilor la Ierusalim, iar credincioșii s-au bucurat pentru mângâiere (Fapte 15, 1-33). Totodată s-a ușurat mult misiunea creștină printre neamuri, iar creștinismul, eliberat de servitutea Legii mozaice, și-a întărit caracterul de religie universală. A doua călătorie misionară (51-54) Sfântul Apostol Pavel întreprinde a doua călătorie misionară împreună cu Sila, între anii 51-54, în timp ce Barnaba și vărul său, Ioan Marcu, merg din nou în Cipru (Fapte 15, 39). Mergând de astădată pe uscat, ei vizitează comunitățile din Siria, Cilicia și Licaonia, unde, în orașul Listra, convertesc pe Timotei, care i-a însoțit apoi în misiune. După ce au vizitat comunitățile înființate în prima călătorie, ei trec prin Galatia, Frigia și Misia și ajung în orașul Troa, unde convertesc pe doctorul Luca. Din Troa, cei trei misionari, luând cu ei și pe doctorul Luca, trec prin insula Samotrace și ajung la Neapolis, în Macedonia, și predică cu succes la Filipi, înființând aici prima comunitate europeană. La Filipi, Pavel și Sila sunt bătuți cu bice și duși la închisoare, de unde au scapat în mod minunat. De la Filipi, trec prin orașele Macedoniei, Amfipolis, Apolonia și ajung la Tesalonic, unde au convertit un număr mare de prozeliți greci și romani și pe unii dintre iudei. Făcându-se mare tulburare printre iudei contra misionarilor, Pavel cu însoțitorii săi a plecat la Bereea, apoi el singur merge pe mare, ajungând la Atena. Din această perioadă (după unii autori, chiar mai repede) Pavel a inițiat o nouă metodă de apostolat: predicii directe i-a adăugat scrieri sub formă de scrisori. Într-adevăr, de la Corint au fost expediate cele două scrisori comunității din Tesalonic, în care apostolul își mărturisește nu doar dragostea ci și străduința de a corija unele abuzuri, îndeosebi acelea cu privire la unele false interpretări privind a doua venire a lui Hristos. A treia călătorie misionară (54-58) A treia călătorie misionară a fost de 4 ani (circa 54-58 e.c.). Ea a avut obiectiv principal evanghelizarea Asiei. Paul, ajutat de diverși colaboratori, pentru aproximativ trei ani s-a fixat în Efes. Vestea cea bună a fost proclamată nu doar în capitală, dar și în numeroase alte localități: Milet , Colose, Laodiceea, Ierapoli. Activitatea rodnică a Sfântului Pavel a provocat o mare mișcare contra creștinilor, la instigația argintarului Dimitrie, care-și vedea meseria periclitată din cauza întinderii creștinismului și a înlăturării cultului zeilor. Negustorii acestor amulete au provocat atunci celebra răzvrătire păgână din Efes, adunând o mare mulțime de popor în marele amfiteatru ca să protesteze contra amenințării cultului Artemidei (zeitatea principal venerată în orașul Artenis). Ajutat de câțiva creștini din localitate, Pavell a reușit să scape de protestatari, care nu l-au găsit. Fruntașul orașului a reușit să restabilească liniștea, apostolul însă, la scurt timp a plecat de acolo în Macedonia , iar de acolo în Grecia, făcând un popas de trei luni la Corint. De la Corint – ca să evite intrigile și capcanele pregătite de iudei – pe uscat, a plecat spre Ierusalim, unde a dus substanțiala colectă, adunată cu atâta trudă și răbdare prin toate comunitățile creștine pe unde a predicat, mai ales printre creștinii din Macedonia și Ahaia.  Captivitatea Acuzat pe nedrept că ar fi profanat templul de la Ierusalim (cf. Fap 21, 27-30), apostolul a fost asaltat de o mare mulțime gata să-l ucidă cu pietre. Din mâna acestora a fost salvat de tribunul roman Claudiu Lisias, care însă a dat ordin să-l încătușeze și să-l flageleze, această a doua parte a poruncii nu va fi executată întrucât Pavel a revendicat privilegiul său de cetățean roman. În așteptarea trimiterii sale la Roma, Pavel este chemat să vorbească înaintea regelui Agripa al II-lea și a rău-famatei sale surori, Berenice (cf. Fap 25, 13; 26, 32). În sfârșit, întemnițatul este consemnat centurionului Iuliu cu un „elogium“ de înmânat tribunalului roman. Călătoria spre Roma a avut aventuri dramatice: nava în derivă, un scurt acostament la Creta cu un aprins consiliu de bord, la care a intervenit și Pavel, alte zile apăsătoare în furia valurilor, naufragiu lângă insula Malta, pe care în cele din urmă vor ajunge toți cu bine (cf. Fap 27, 1; 28, 1). În primăvara anului 61, Pavel ajunge în capitala imperiului unde este bine primit de creștinii. În așteptarea procesului i se permite să rămână într-o casă sub supraveghere militară; aceasta pentru doi ani (cf. Fap 28, 30). Apostolul, chiar dacă este sub pază și încătușat, apare în continuare ca marele misionar care desfășoară o activitate destul de intensă în Biserica din Roma și călăuzește încă – dojenind, îndemnând și învățând – pe convertiții săi din îndepărtata Asie Mică. Sfârșitul În anul 63, datorită faptului că din Iudeea nu se prezenta nimeni care să-l acuze de ceva, a fost lăsat în libertate. Ce s-a mai petrecut după această dată poate numai fi bănuit, nu mai sunt informații cu privire la el. Cu mare probabilitate în toamna lui 66, Pavel a fost arestat la Nicopole, în Epir și apoi dus la Roma. În prima lui audiere n-a fost decis nimic. Detenția era foarte grea (2 Tim 1, 12; 2, 9). Ea s-a terminat cu martiriul prin decapitare, probabil în 67, cum notează Eusebiu din Cezareea. Sfântul Apostol Pavel a fost îngropat pe calea Ostia, la Roma, unde secole de-a rândul pelerinii creștini vin să se închine la mormântul său (Fer. Ieronim, De viris ilustribus III., 5). Mai târziu, pe locul mormântului său s-a ridicat basilica “Santo Paulo fuori le mura = Sfântul Pavel dinafară de ziduri“. Opera lui Pavel Opera apostolului are trei părți: 1) constituirea de comunități creștine, 2) crearea unei „școli“ creștine (a unui curent teologic creștin) 3) scrierile sale. Constituirea de comunități creștine Cât privește constituirea de comunități creștine prin predicarea Evangheliei este suficient să se urmărească pe o hartă parcursul călătoriilor sale misionare pentru a pricepe – cât de cât – lucrarea acestui gigant al creștinismului. Școala teologică paulină Școala teologică paulină este constituită atât de învățătura orală cât și – mai ales – de scrierile apostolului. Ucenicii săi colaboratori i-au preluat doctrina și au purtat-o mai departe. Practic vorbind trăsăturile acestei școli nu sunt alteceva decât ideile fundamentale ale operei pauline, pe care azi le putem găsi în scrisorile sale și, indirect, în Fapte și în epistola II Petru. Scrisorile Sfântului Pavel Scrisorile lui Pavel, sau cum mai sunt numite azi, epistolele pauline: - Romani - 1 Corinteni - 2 Corinteni - Galateni - Efeseni - Filipeni - Coloseni - 1 Tesaloniceni - 2 Tesaloniceni Epistolele pastorale îi sunt și ele tradițional atribuite lui Pavel, deși opinia critică majoritară actuală consideră că ar fi fost scrise sub pseudonim: - 1 Timotei - 2 Timotei - Tit Tot Sfântului Pavel îi este atribuită și epistola către Evrei. Meritele Sfântului Apostol Pavel sunt considerabile pentru răspândirea creștinismului. Prin misiunea lui printre neamuri el a răspândit creștinismul mai ales în lumea greco-romană și l-a întărit la Roma, în centrul Imperiului roman. După Sfântul Evanghelist Ioan, el este cel mai însemnat scriitor și gânditor dintre Apostoli. Prin activitatea sa misionară printre neamuri, el a eliberat creștinismul de servitutea Legii mozaice și a asigurat propovăduirea lui universală.