Avortul: o durere interzisă și necesitatea reconcilierii
În SUA se derulează un program numit Rachel“s Vineyard (Via Rahelei), pentru femeile care au avortat și pentru persoanele care au fost părtașe la avort (partener, medic sau părinți).
“Nu vă lăsați copleșite de descurajare și nu abandonați speranța“, spunea Papa Ioan Paul al II-lea în Enciclica Evangelium vitae, adresându-se femeilor care au recurs la avort. “În acest sens Tatălui și îndurării Sale voi puteți să îi încredințați cu speranță copilul vostru. Ajutate de sfatul și apropierea unor persoane prietene și competente, veți putea fi, prin mărturia voastră izvorâtă din suferință, printre apărătorii cei mai elocvenți ai dreptului tuturor la viață“. Pentru reconcilierea durerii care deseori rămâne ascunsă pentru ani, s-a născut în SUA un program numit Rachel“s Vineyard (Via Rahelei), care prin intermediul reuniunilor, a însoțirii și de reculegeri spirituale caută să ajute femeile care au avortat și persoanele care au fost părtașe la avort (partener, medic sau părinți) la retrăirea durerii și la vindecarea rănii provocate de această decizie.
Programul este astăzi prezent în peste 20 de țări. Între 23 și 25 iulie 2010 se va realiza o reculegere spirituală în Bologna. Referitor la acest apostolat de reconciliere, ZENIT a intervievat-o pe Monika Rodman Montanaro, teolog, care a lucrat la această inițiativă în California și este acum coordonatoarea proiectului în Italia. Pentru mulți ani a fost voluntară în pastorația familiei, ocupându-se mai ales de traumele post-avort. Interviul a fost publicat pe Ercis.ro. Această inițiativă, arată Monika Rodman Montanaro, “s-a născut în SUA în 1984. Din 1975, Episcopii din Statele Unite au început un program pastoral în favoarea vieții, după ce avortul a fost legalizat (ianuarie 1973)… Încă de la început Episcopii din Statele Unite au susținut puternic această inițiativă pentru că au văzut roadele în parohii, unde aceste femei s-au convertit și s-au angajat foarte mult în a fi o mărturie pentru alte femei“.
- Cum v-ați dat seama că era necesară și o reculegere de reconciliere?
- Fondatoarea acelui parcurs se numește Theresa Burke, psihoterapeut. La început nu se ocupa de problematica post-avort, ci conducea un grup de femei cu probleme alimentare. Vorbeau de toate: abuzuri, parteneri nepotriviți, raporturi lesbiene. Într-o seară o femeie a vorbit despre avort și toate au avut o reacție foarte puternică. Șapte femei din opt au avortat, dar nu au vorbit niciodată despre aceasta.
- Pentru aceasta se vorbește de o durere interzisă…
- Într-adevăr. Ceea ce au trăit aceste femei este o adevărată durere. Încă de la început a fost văzută ca o durere interzisă. Nici în profesia lor nu le era permis să vorbească despre aceasta. Pentru aceasta au fost inițiate grupuri săptămânale în care începea retrăirea durerii. Era nevoie să plângă, să permită ca lacrimile să cadă pentru că depresia și atâtea comportamente autodistructive își au originea în această durere pe care o purtau în sine. Este o experiență de moarte pentru lipsurile partenerului sau refuzul părinților. Există atâtea temeri care conduc la această alegere disperată. Nu este o mărturie a unei libertăți, cum vrea să creadă lumea. Este o mărturie a lipsei de libertate. O înțelegem ascultând istoriile femeilor însăși și ale cuplurilor.
- Care sunt după dumneavoastră principalele traume post-avort care ies la iveală după ani sau chiar decenii de la acest fapt al “durerii interzise“?
- Când se ascultă istoria unei femei care este însărcinată și care trebuie să decidă ce să facă, se înțelege repede că e supusă la multe presiuni, îndemnuri și temeri. Aș spune că alegerea avortul este decisă în condiții de teamă teribilă. Căzând pradă temerii, nu alegem bine lucrurile. Devine o alegere disperată: nu vreau să mai fiu însărcinată. Femeia care avortează trebuie să își suprime instinctul matern pe care îl simte în trup și în inimă doar pentru a putea merge înainte cu această alegere disperată. Gândește că a duce înainte sarcina nu ar putea pune capăt acestei frici. Suprimă tot ceea ce simte și crede, știe că poartă înăuntrul său un copil și că Dumnezeu este cel care îl formează în sânul său. Suprimă valorile sale pentru a merge înainte cu programul propus de alte persoane și de cultura de azi. Știe că este o sarcină nedorită. În inimă are un mare conflict și la sfârșit cedează avortului.
Nu este o alegere eliberatoare, ci o cedare la o situație de abandon și de presiune. Știe că face să moară un copil, copilul său, dar trebuie să nege aceasta pentru că realitatea este foarte dureroasă, chiar dacă social este acceptabilă în multe țări. Dacă moare oricare altul din familie, cultura înțelege că e necesară o durere, dar aceasta este o durere interzisă, ca și subterană, care se manifestă în alte moduri: sentimentul de vină, furia contra persoanelor care au îndemnat la avort… Se manifestă în vicii ca abuzul de alcool sau de alte substanțe sau în comportamente distructive, sau mai mult în probleme alimentare și de autopedepsire.
- Avortul conduce la multe desfaceri ale cuplurilor?
- Fără îndoială. Un prieten care lucrează pentru un tribunal din California mi-a spus: “Monika, nu pot să îți dau detalii, dar pot să îți spun că în cazurile de cerere de nulitate figurează mereu avorturile“. Avortul este mult legat de fenomenele sociale negative. Dorim să ajutăm cuplurile să nu se separe, să își prețuiască trupul, sexualitatea. Avortul este ca o bombă, ca o mină. Adesea nu explodează repede, ci după 10 sau 20 de ani. Când femeia nu mai poate nega acest fapt.
- Cum este opera de însoțire pe care o realizează “Via Rahelei“?
- Prin intermediul ascultării. Poate sunt femei practicante, poate nu mai sunt, pentru că avortul este văzut ca un păcat de neiertat. Dacă există o inimă căită, Domnul o va ierta. Poate au fost alte persoane care au ales în realitate acel avort. Există mame care își duc fiicele în clinică. A venit la noi o femeie a cărei mamă voia ca ea să avorteze, iar aceasta a fugit. După două săptămâni, mama a obligat-o să avorteze și ea a cedat. Noi invităm nu doar mama care a avortat, ci și pe cei care au consiliat-o sau au constrâns-o să facă avortul. Căutăm să vindecăm rănile în inima individuală. Totul este gestionat de o echipă, cu prezența unui psiholog, a unui preot și a altor membri laici. Adesea ceilalți membri ai echipei sunt femei și bărbați care au trecut prin experiența avortului și au făcut un discernământ pentru a putea ajunge la alte persoane care poartă în sine aceste răni.
- Ce rod aduce acest apostolat?
- Faptul că aceste femei, odată reconciliate, devin apostoli pentru alte femei, apostoli în favoarea vieții, pentru că spun: “Nu o lua pe acea cale, m-a costat mult. Dă naștere acestui copil pe care l-ai conceput, eu sunt lângă tine“. Devin apostoli ai femeilor care trebuie să se decidă asupra unei sarcini, apostoli ai Divinei Îndurări. Este un lucru foarte frumos. Acesta e un câmp foarte fertil.
- Există vreo istorie care v-a atins în mod particular?
- O femeie de 43 de ani care a avortat cu 10 ani în urmă. Apoi s-a născut fetița sa și mi-a spus: “Această realitate m-a făcut să înțeleg ce am făcut“. Ea a fost diagnosticată cu o depresie post-partum, dar nimeni nu a întrebat-o dacă ea avortase. Acum dorește să facă o reculegere cu soțul său. Noi încurajăm femeile căsătorite să meargă în cuplu, chiar dacă soțul nu este tatăl copilului avortat. Aceasta este o demonstrație despre cum această femeie a îngropat această amintire care apoi s-a declanșat, făcând să se redeschidă acest soi de “vulcan de durere“.
- Cum se face că o femeie care a avortat și care se simte departe de Biserică acum caută în valorile Evangheliei reconcilierea sa?
- Noi căutăm să ușurăm întâlnirea cu Cristos Milostivul, cu acel Isus care poate a rămas un pic departe. Cu Divina Îndurare. Dorim să favorizăm întâlnirea cu inima îndurătoare a Bisericii și o facem în echipă. Nu este doar preotul, ci și psihologul, femeia care a avortat în trecut… Împreună suntem Trupul lui Cristos. Medicul Divin lucrează prin intermediul fiecăruia. Un psiholog catolic înțelege că inima este cea care trebuie vindecată. În final, Cristos este cel care vindecă.