Bunul Păstor (Frescă sec. XX, Paraclisul „Duminica Tuturor Sfinților” din Reședința mitropolitană din Iași) „Și a zis către ei pilda aceasta, spunând: Care om dintre voi, având o sută de oi și pierzând din ele una, nu lasă pe cele nouăzeci și nouă în pustiu și se duce după cea pierdută, până ce o găsește? Și, găsind-o, o pune pe umerii săi, bucurându-se; și, sosind acasă, cheamă prietenii și vecinii, zicându-le: Bucurați-vă cu mine, că am găsit oaia cea pierdută. Zic vouă: Că așa și în cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăiește, decât pentru nouăzeci și nouă de drepți, care nu au nevoie de pocăință” (Luca 15, 3-7). „În această parabolă evanghelică (Luca 15, 1-7) se vede nemărginita dragoste a lui Dumnezeu față de oameni. Cu câtă râvnă a alergat păstorul să caute oaia pierdută, ca să o aducă din nou în turma sa! În parabola fiului risipitor, acesta s-a întors singur acasă, pe când în cea a oii rătăcite, păstorul a lăsat în munți celelalte oi și s-a dus să caute oaia care se pierduse de turmă. Și după ce a găsit-o, pentru aceasta s-a bucurat mai mult decât pentru celelalte. Și iată cum a adus-o înapoi: nu a bătut-o, ci a luat-o cu dragoste pe umeri și s-a întors cu ea la turmă. Știind că Părintele ceresc, Care este Păstorul cel bun, nu numai că nu ne disprețuiește când ne întoarcem la El, dar ne primește înapoi cu multă dragoste – cu mai multă dragoste decât cea pe care o arată oamenilor sporiți în virtute –, știind nu numai că nu-i pedepsește pe cei rătăciți, dar Se duce chiar să-i caute, ca să-i aducă din nou în turmă și Se bucură mai mult pentru ei decât pentru cei drepți, atunci când suntem căzuți în păcat, nu trebuie să deznădăjduim, după cum atunci când facem vreun lucru bun, nu trebuie să aveam o prea mare îndrăzneală. Când cădem, să ne pocăim, iar când săvârșim vreo faptă bună, să fim cu luare aminte, să nu cădem. Căci este o la fel de mare cădere când lucrăm virtutea și căpătăm o prea mare îndrăzneală dinaintea lui Dumnezeu, ca atunci când păcătuim și ne cuprinde deznădejdea... În viața creștinului, deznădejdea și nepăsarea sunt distrugătoare. Pe cel care a căzut în păcat, deznădejdea nu-l lasă să se ridice, iar pe cel care este în picioare, nepăsarea îl face să cadă. Deznădejdea îl lipsește pe om de bunătățile pe care le-a dobândit, iar nepăsarea nu-l lasă să scape de relele care îl apasă. Nepăsarea îl coboară din ceruri, pe când deznădejdea îl coboară de tot în prăpastia răutății. Iată cât de mare este puterea celor două patimi” (Sfântul Ioan Gură de Aur).