Marin era un copil sărac şi locuia la ţară. Ca să îşi ajute familia, păştea caprele satului, dar banii pe care-i primea erau atât de puţini, încât nu-i ajungeau nici măcar să-şi cumpere încălţăminte. Aşadar, în această privinţă o ducea destul de greu, căci afară timpul era tot mai friguros şi mai umed.

Într-o zi, un hoţ din satul lor, care în mai multe rânduri fusese la închisoare din pricina furturilor, a ieşit din pădure şi apropiindu-se de Marin, i-a zis:

- Măi copile, lasă această meserie şi îmbrăţişeaz-o pe a mea, că e mult mai bună. Intră ucenic la mine, ca să ai încălţăminte nouă şi toate cele de trebuinţă traiului. Nu vei avea mult de lucru şi nu vei fi nevoit să umbli prin noroi cu picioarele goale. Atunci Marin i-a răspuns răspicat:

- Ferească Dumnezeu! Mai bine să merg cu pi­cioarele goale, sărac şi curat, decât să mă înavuţesc prin mijloace nedrepte. Tata aşa mi-a zis: e mai bine să fii cu picioarele pline de noroi decât cu mâinile întinate de nelegiuiri.

(În căutarea bucuriei, Editura Sophia, București, 2009, p. 92)