Un episod care relevă starea de bucurie liturgică, trăită în acel arhipelag al durerii, este cel al Sfintelor Paşti de la Baia Sprie. Preoţii şi o parte din deţinuţi erau în post; administraţia închisorii încerca să-i determine să mănânce de frupt, ademenindu-i cu friptură, pe care au refuzat-o ori au păstrat-o pentru după Înviere. S-a anunţat mărirea normei – câteva sute de tone trebuiau extrase şi evacuate, anunţ primit cu resemnare.

S-au spovedit, iar cei care au lucrat în schimbul de noapte au trăit momente de înălţare sufletească: prin lovirea sfredelelor de mină, au imitat sunetul de toacă şi de clopote, premergător slujbei, într-o grotă a fost amenajat un altar, au făcut cruci din bârne de mină, iar un sobor de preoţi în frunte cu părintele Valeriu Antal, ce avea drept epitrahil un ştergar alb de casă, oficia.

În liniştea subteranei, părintele a strigat: "Veniţi de luaţi Lumină!". S-au aprins lămpaşele, în loc de lumânări, târnăcoapele au sunat, în loc clopote, s-a citit Evanghelia, şi preotul a anunţat bucuria că "Hristos a înviat!". Despre această slujbă de Înviere, părintele Justin spunea că a fost cea mai profundă din viața sa. A fost, precum ar spune Sf. Ioan Gură de Aur, „o vreme când vasele Bisericii erau de lemn şi sufletul slujitorilor era de aur. Acum vasele bisericii sunt de aur, iar sufletele noastre sunt de lut!”.

(Richard Constantinescu, Sfințit prin pătimire, în Revista Rost, nr. 33, noiembrie 2005, p. 16)