Subiectul întâlnirii duhovniceşti organizate la Colegiul „Sfântul Nicolae” din Iaşi a fost unul cu ample implicaţii atât la nivel teologic, cât şi la nivel social. Compasiunea, văzută ca o provocare a postmodernităţii, a stârnit în special interesul tinerilor, care au ales să petreacă o seară în care să afle mai multe despre drumul care duce la iubirea aproapelui. După o prezentare a activităţilor viitoare din cadrul evenimentelor dedicate Zilelor Colegiului „Sfântul Nicolae”, părintele diacon Adrian Sorin Mihalache a salutat iniţiativa de a se face simţită prezenţa tinerilor teologi  la acest Colegiu, vorbind despre nevoia de a organiza evenimente pentru a înţelege încărcătura duhovnicească a sărbătorilor ce vor urma. Tema întâlnirii se poate constitui într-un moment de meditaţie şi de reconsiderare a propriei poziţii faţă de subiectul în cauză. „Lumea în care trăim este o lume la care nu reflectăm niciodată îndeajuns de mult pentru că suntem cuceriţi de ea, ne umple timpul şi ne face să suspinăm după ea. Se poate ajunge ca lumea să devină împărăteasă şi să-i ia locul omului ca împărat al creaţiei, să-l transforme din stăpân în rob”.

„Singurătatea confortabilă ne împiedică să ajungem la întrajutorarea aproapelui”

În continuare, discursul s-a concentrat în jurul ideii de suferinţă în postomdernitate pentru a ilustra o imagine contrastantă a compasiunii. „Postmodernitatea ne îndepărtează de ceea ce suntem în potenţă, ne împiedică să putem oferi această compasiune. Lumea de astăzi are parte de multiple suferinţe, iar noi suntem de multe ori neputincioşi în faţa lor. Acest lucru se întâmplă nu pentru că Tainele nu ar avea efect, ci pentru că nouă ne lipsesc virtuţile şi experienţa pentru a folosi puterea Bisericii. Dar din lista lungă de probleme postmoderne, singurătatea confortabilă ne împiedică să ajungem la întrajutorarea aproapelui. Singurătatea am atins-o din dorinţa de a comunica global, iar comunicarea devine superficială întrucât nu mai avem timp şi spaţiu pentru adâncirea relaţiilor interumane. Deşi avem şansa unor prietenii profunde, comunicăm foarte puţin cu persoanele esenţiale din viaţa noastră. Fiecare persoană din viaţa noastră are nevoie de un timp dedicat, însă această disponibilitate spre comunicare şi comuniune se diminuează printr-o comunicare extinsă. Chiar dacă am avea foarte mulţi prieteni, am fi tot însinguraţi pentru că nu am avea timp să vorbim cu ei. Confortul vulnerabilizează, este foarte periculos pentru că ne obişnuieşte cu o stare de bine: vom fi foarte puţin dispuşi să sacrificăm această stare pentru a ieşi în întâmpinarea celuilalt. În volumul V al Filocaliei, Sfântul Petru Damaschinul arată că sfârşitul tuturor activităţilor umane este slujirea oamenilor, ca formă de experiere a lui Dumnezeu. Mântuitorul i-a ajutat pe cei aflaţi în nevoi şi suferinţe chiar fără să fie rugat uneori. Aşadar, slujirea aproapelui reprezintă dimensiunea cea mai înaltă a trăirii omeneşti, iar provocarea majoră este reprezentată de renunţarea la sine şi regăsirea bucuriei slujirii aproapelui”,  a afirmat părintele diacon Sorin Mihalache.

„Atunci când slujim altora, nu trebuie să suspinăm după cele ce ne lipsesc”

În a doua parte a conferinţei, invitatul a arătat cum se poate ajunge la compasiune şi de ce în compasiune ne împlinim fiinţa. „În primul rând, noi trebuie să înţelegem că tot ceea ce există şi noi putem poseda este perisabil, iar investiţia emoţională în lucruri este foarte păguboasă. Până şi reputaţia este aparentă şi trecătoare pentru că nu avem nimic cu adevărat în puterea noastră, nu suntem stăpâni pe nimic. Şi atunci se pune întrebarea: de ce să consumăm energia fiinţei noastre veşnice cu investiţii emoţionale în lucrurile acestea perisabile? În lumea postmodernă, noutăţile se devorează unele pe altele, iar acest lucru ar trebui să crească sentimentul conştientizării perisabilităţii, însă de multe ori ne adâncim într-o spirală din care cu greu mai ieşim. În acest context, doar detaşarea de lucruri ne poate ajuta să înţelegem că ele sunt perisabile, că Dumnezeu le-a făcut de râs pentru a nu ne ataşa de ele. Neînconjurându-ne de lucruri la care să ţinem, ne creem disponibilitate pentru oameni, putem umple golul rămas cu oameni. În al doilea rând, trebuie să înţelegem că tot ceea ce avem este un dar de la Dumnezeu. Omul duhovnicesc vede binele în fiecare clipă ca un dar multiplu ce se revarsă asupra noastră, indiferent de conjuncturi. Această conştiinţă ne îndatorează foarte mult lui Dumnezeu şi trebuie să ne simţim presaţi să revărsăm acest dar al bunătăţii asupra celorlalţi prin noi înşine”. Finalul conferinţei s-a axat pe „pierderea în slujirea aproapelui” ca element ce califică o spiritualitate autentică. „Compasiunea este un test pentru validitatea vieţii spirituale. Dacă avem lucruri care ne aduc bucurie mai mare decât slujirea aproapelui, înseamnă că aceea este bogăţia care ne întristează şi ne împiedică să intrăm în împărăţia cerurilor. Literatura filocalică este cea care confirmă faptul că slujirea ne aduce în suflet aceeaşi dulceaţă ca în cazul  cultivării oricăror virtuţi. La început, slujirea poate fi o activitate necompatibilă cu vechile plăceri, dar atunci când slujim altora nu trebuie să suspinăm după cele ce ne lipsesc. Atunci când facem o activitate trebuie să ne găsim pacea şi disponibilitatea de a ne pierde în ajutorarea cuiva”. Conferinţa s-a încheiat cu îndemnul adresat celor prezenţi de către părintele diacon Adrian Sorin Mihalache de a lectura cu atenţie învăţăturile duhovniceşti ale Sfântului Petru Damaschinul.