Încă de la început, Cristina Trepcea a anunțat că preferă ca întâlnirea cu publicul ieșean să fie interactivă, cuvintele cheie ale prelegerii sale fiind încrederea în sine, negocierea și anturajul. De asemenea, pe lângă sfaturile și recomandările pe care le-a oferit, aceasta și-a luat angajamentul de a urmări în continuare evoluții ale relațiilor dintre părinții prezenți și copiii lor.

Însoțește-ți copilul și află ce îl influențează

Factorii care inflențează copilul pot fi decisivi în formarea comportamentului, indiferent de mediul de proveniență al acestora. Terapeutul Cristina Trepcea a subliniat existența și gradul de influență al câtorva elemente din mediul copilului, precum și modul în care acestea acționează în modelarea personalității.

„Atât timp cât stă cu tine acasă, până la vârsta de un an, tu îl influențezi. Dar, în momentul în care tu mergi la film, intervine mama, bunica sau bonele. Bonele pot fi o influență foarte importantă pentru copil. Trebuie să avem grijă pe mâna cui lăsăm copilul când plecăm de acasă. Pe altă parte, anturajul, adică ceea ce se întâmplă în jurul copilului tău când tu nu ești de față, acesta este un factor de influență destul de important. Ce ne facem că, vrem sau nu vrem, trebuie să dăm copilul la grădiniță? Căutăm o grădiniță bună, iar o grădiniță bună se poate să coste mai mult. Scoala publică, teoretic, este gratuită, dar, în realitate, trebuie să contribuim cu destui bani. În afara banilor, pentru alegerea unei școli, un alt factor după care ne ghidăm este anturajul. Anturajul va exercita asupra lui una dintre cele mai mari influențe. La un moment dat, copilul dorește să se îmbrace într-un anumit fel, să aparțină unui anumit grup”. Această apartenență la care aderă copilul îi dă sentimentul de siguranță. Părintele devine responsabil de a-l învăța pe copil ce să primească și să nu primească din partea anturajului. 

Alți doi factori care intervin în educare sunt televizorul și spațiul virtual: „Televizorul este cea mai ieftină bonă, iar în relația cu copilul începe să preia controlul. La televizor, pe lângă violență, apare și foarte multă sexualitate. Asta face ca, la generația copiilor noștri, anumite întâmplări specifice vârstei de 14-15 ani să se întâmple la 9-10 ani. La această vârstă, fetele sunt micuțe femei”.

Recomandarea terapeutului Cristina Trepcea  a fost aceea că părintele trebuie să-i devină prieten copilului, în felul acesta fiind distruse barierele în comunicare. O bună comunicare poate genera și o rezolvare rapidă a problemelor: „Este cazul să fim prezenți, să-i însoțim în lucrurile care îi interesează cu adevărat, nu să ne speriem. Lucrurile care țin de comportamentul copilului, nu provin neapărat din ce îi spui tu acasă, ci de influență. Să însoțești copilul însemană să fii dispus să-l lași să vadă la televizor lucruri care nu sunt pentru vârsta lui, asta pentru că tu ești lângă el și îl ajuți să metabolizeze informația, îl ajuți să se poziționeze corect în raport cu ea. Cel mai grozav lucru pe care poate să-l facă un părinte este să devină instanță fără interdicții. Dacă tu ești acel cineva la care vine copilul și pune întrebările îngrozitoare, pe care tu nu ai avut curajul să le pui niciodată, atunci copilul tău e câștigat”.  

Părintele este Dumnezeul copilului său

Cristina Trepcea a mai subliniat că, atunci când sunt mici, copiii se uită la părinți ca la Dumnezeu. „Niciodată aceștia nu vor considera că părinții pot face ceva rău. Atunci când un părinte îi spune copilului «ești rău», copilul simte că Dumnezeul lui îl sancționează, că face ceva greșit împotriva întregului Univers”. Este greșit, mai adaugă aceasta, să considerăm că iubirea de părinte este necondiționată. „Dacă vine cu zece acasă, il apreciem. Dacă vine cu patru acasă, îl sancționăm. Ceea ce primește copilul este așa: «Dacă fac lucruri bune, mă iubește. Dacă nu fac lucruri bune, nu mă iubește». Acesta este modul în care copilul învață dragostea. Părintele este Dumnezeu. Pe urmă, copilul se face mare și el crede că dragostea este condiționată. El crede că și Dumnezeu îl iubește în același fel. Crede că dacă e cuminte, bun, Dumnezeu o să-l răsplătească. Dacă face un lucru rău, Dumnezeu o să-l pedepsească. Ideea de pedeapsă se învață din copilărie, iar părinții chiar cred că fac un lucru bun învățându-l asta. Nu ideea de echilibrare, nu ideea că toate lucrurile au consecințe. Consecințele sunt cele care diferențiază un lucru bun de un lucru rău”.

Ideea care stă la baza concepției că Dumnezeu ne pedepsește dacă facem un lucru rău se învață tot din copilărie și poate deveni o modalitate de raportare la relațiile pe care le stabilim. „Atunci, dacă iubirea este condiționată, cum mai înțelegem că iubirea lui Dumnezeu este necondiționată? Poate nu credem conștient că Dumnezeu ne pedepsește când facem ceva rău, dar avem asta la baza comportamentului nostru, iar asta ne îndepărtează de iubire și ne lasă în relații bazate pe superstiții”.

Cheia către o relație reușită între copii și părinți este comunicarea și, în primul rând, încrederea.

„Cei mai mulți copii își mint părinții pentru că doresc să-i protejeze pe aceștia și doresc să se protejeze pe ei. Nu vor să-i vadă pe părinți suferind și nici să sufere ei. Însă, încrederea pe care copilul o va avea in el ține de încrederea pe care părintele este dispus să o manifeste în legătură cu copilul lui. În momentul în care copilul simte încrederea ta în el îi va fi mai greu să te mintă. În momentul ăla va fi responsabilizat”, a mai adăugat Cristina Trepcea.