Dar exodul refugiaţilor creştini nu este doar o problemă de religie persecutată într-o ţară islamică. Este şi o epurare datorită războiului, nesiguranţei şi influenţei occidentale.

“Creştinismul nu este doar ceva occidental, ci originar, a fost ceva oriental” a spus Herman Teule, preşedintele Institutului de Studii Creştine Orientale la Universitatea Radboud din Nijmegen(Olanda). “Deci creştinătatea este acasă în Irak. Creştinismul este mai vechi decât islamul. Nu poţi înţelege islamul dacă nu înţelegi dezvoltarea timpurie a creştinismului în această regiune”.

Şi cunoaşterea istoriei creştinismului în Irak deschide o fereastră în felul cum bisericile misionare cresc şi mor. Explică de ce creştinii din Irak pleacă din ţara lor spre locuri ca San Diego, dar şi cum rămânerea lor în Orientul Mijlociu poate fi importantă pentru viitorul lumii.

Teule a vorbit în ziua de 7 iunie la Centrul David Kennedy pentru Studii Internaţionale (Utah, USA) despre “Creştinii în Irakul de azi: situaţia prezentă şi proiectele viitoare”.

O altă ramură a creştinătăţii

Mulţi creştini occidentali au o vagă înţelegere a istoriei creştinismului. Istoria lor urmează eforturile misionare ale Apostolului Pavel şi răspândirea învăţăturii lui Iisus în Imperiul Roman şi de aici în nordul Europei şi în restul lumii. Dar acestă înţelegere a istoriei nu este completă. Creştinătatea s-a răspândit şi în alte direcţii. Spre est, spre exemplu. La Orient de Mesopotamia, în Irakul de azi. Şi creşterea aceasta a fost de la începuturile creştinismului, în primul sfert al secolului al II-lea, în anii 100 chiar. Şi a înflorit.

Şi-a dezvoltat propria liturghie. A deschis şcoli, universităţi şi mănăstiri. A trimis misionari. A clădit biserici şi centre religioase. Şi toate acestea în timp ce Europa nu era convertită încă, iar islamul nu era încă fondat de profetul Mohamed.

Creştimismul oriental era mai mare decât vărul lui roman. Dar gloria lui nu a rezistat decât aproape 1000 de ani. Ramura estică a creştinismului este de obicei numită Biserica Orientală sau mai precis astăzi, Biserica Asiriană Catolică de Orient (catholic însemnând oriental).

O creştinătate de martiri

La început, creştinii s-au înţeles bine cu dinastia arsacidă din Imperiul Parţilor. Dar guvernele nu ţin o veşnicie şi apariţia dinastiei sasanizilor în secolul al III-lea a însemnat prigoană, durere şi moarte. Noua religie numită zoroastrism era incompatibilă cu creştinismul învierii, al valorii trupului şi al iubirii jertfelnice. Aşa au devenit o creştinătate de martiri.

Una dintre problemele pe care le aveau, o au şi astăzi creştinii în Irak. Majoritatea îi suspectează că au mai multă loialitate faţă de credinţă decât de stat, şi că se pot oricând alia cu duşmanii lor creştini. Pentru a contracara acest lucru, Bisericile Orientale şi-au arătat independenţa lor, având propriul Catholicos sau Patriarh.

În jurul veacului al 6-lea, a apărut Biserica Siriacă numită şi iacobită după Jacob Baradaeus, Episcop de Edessa în acel timp.  

Apoi lucrurile s-au schimbat. Perşii au fost învinşi de musulmani în bătălia de la Qaddasiyyah. O nouă guvernare s-a instaurat.

În această perioadă a început o eră de aur în Biserica Orientală. Din 781, noua capital, Baghdad a devenit şi centrul Bisericii. Atunci s-au înfiinţat misiuni în toată Asia, până în Tibet, China şi Afghanistan. S-au tradus scrierile filosofilor greci în arabă şi s-au iniţiat dialoguri cu islamul.

Situaţia s-a schimbat când mongolii au invadat şi distrus Baghdadul în 1285, şi atunci Biserica Orientului a trebuit să se refugieze în munţii numiţi acum Kurdistan. Şi-a pierdut şcolile, multe mănăstiri şi biserici.

La început, mongolii i-au tratat bine pe creştini, sperând într-un ajutor din Occident. Dar aceasta s-a schimbat în curând. În anii 1300, Timur Lenk a distrus sute de biserici creştine. A fost o noapte întunecată pentr creştini şi pentru musulmani deopotrivă.

Dar creştinii au supravieţuit.

O schismă dureroasă pentru Biserica Orientală s-a întâmplat atunci când trei episcopi s-au unit cu Biserica Romano-Catolică. Această ramură este numită Biserica Catolică Caldeeană şi este biserica cu cel mai mare număr de credincioşi în Irak.

O teologie a extincţiei ?

În 2008, istoricul Philip Jenkins a scris cartea: “Mia de ani, era de aur al Bisericii din Orientul Mijlociu, Africa şi Asia, şi cum a murit”.

Jenkins apelează la toate cele patru confesiuni din Irak să se unescă pentru a supravieţui extincţiei. Multe biserici mor. Aţi auzit de imensul centru al creştinătăţii din Africa de Nord. A murit. Jenkins a explicat pentru Christianity Today cum s-a întâmpat: “Ceea ce ucide o biserică este persecuţia. Ceea ce ucide o biserică este forţa armată, de obicei folosită în interesul altei religii sau ideologii anti-religioase. Irakul este un exemplu clasic de biserică ucisă de-a lungul vremii. “

Teule, totuşi nu este de accord cu această afirmaţie. EL crede cu adevărat că creştinismul în Orientul Mijlociu va supravieţui oricăror persecuţii, invazii, războaie, datorită prospeţimii sale spirituale, trăirii mistice şi liturgice vivante în Orient.

Două treimi dintre creştinii din Irak au fugit din această ţară. Ce este de făcut?

Traducerea şi adaptarea: Pr. Ioan Valentin Istrati

Sursa: http://www.deseretnews.com