(...) Fiți cu desăvârșire sinceri și deschiși față de copiii voștri și arătați-le că aveți deplină încredere în ei. Credeți-i pe cuvânt atâta vreme cât n-ați băgat de seamă la ei nici o minciună.

Nu le cereți jurăminte spre întărirea celor spuse de ei, ci mulțumiți-vă cu evanghelicele cuvinte: da, da; nu, nu – iar dacă aveți motive temeinice să vă îndoiți  de spusele lor, nu îi lăsați să vadă de prima dată că nu-i credeți, ci străduiți-vă să aflați cu exactitate dacă chiar au mințit.

Dacă s-a întâmplat aceasta, tu, tată, sau tu, mamă, cheamă-l la tine pe copil, privește-l în ochi cu severitate, dar totodată cu dragoste, și spune-i cam așa: „Dumnezeu nu ne dă voie să mințim; El e Atoateștiutor și știe nu numai faptele, ci și gândurile noastre tainice; gurile micinoase sunt urâciune înaintea lui Dumnezeu” - și roșeața ce va apare pe chipul copilului îl va sili să își mărturisească minciuna și-i va servi drept lecție pe viitor.

(Sfântul Vladimir, Mitropolitul Kievului, Despre educație, Editura Sofia, 2006, pp. 118-119)