National Public Radio (NPR) a realizat un reportaj bazat pe acest fenomen, intervievând şase tineri din Washington DC.  Aceştia aparţineau tradiţiei evreieşti, musulmane şi creştine. Unul dintre ei a fost crescut în spiritul evreiesc; încă îi face plăcere să meargă la sinagogă, dar se descrie pe sine ca având o „înclinaţie spre agnosticism”. Merge pentru a-și liniști gândurile, dar afirmă: „Nu cred că trebuie să răspund la întrebare («credeți în Dumnezeu?») ca să aparţin tradiţiilor în care am fost crescută.”

Cel musulman consideră că episodul în care Avraam a vrut să-şi jertfească fiul este unul „nebunesc” şi de aceea a devenit ateu, întrucât nu putea să creadă asemenea întâmplări. Tânăra catolică şi-a părăsit biserica pentru că nu împărtăşeşte convingerile acesteia în ceea ce priveşte homosexualitatea. Adventistul de Ziua a Şaptea nu a putut să înţeleagă de ce Dumnezeu a îngăduit ca familia lui să îndure atâtea suferinţe. O tânără, crescută de o mamă evreică şi un tată creştin, după pierderea fratelui bolnav de cancer, şi-a dat seama „că scopul şi înţelesul vieţii sale nu a avut  nimic de-a face cu Raiul, ci cu modul în care eu aş fi putut lua decizii în viaţa mea, în aşa fel încât a lui să capete sens.”

Cea de-a şasea persoană intervievată are pe încheietura mâinii un tatuaj  care ilustrează un citat în latină: „Mântuire prin Sfânta Cruce”.  În prezent el spune „Nu cred (în existenţa lui Dumnezeu), dar chiar aş vrea. Cred că dacă L-am avea pe Dumnezeu alături, viaţa noastră ar avea sens, ca şi când am lupta pentru un scop suprem, iar acest lucru este de o mare valoare pentru că, până la urmă, poate vom reuşi să mergem mai departe, spre o altă viaţă, unde vom găsi frumuseţea. Îmi surâde această idee.”

Aceste răspunsuri ilustrează un fapt despre „persoanele non-religioase” pe care mulţi îl trec cu vederea. În timp ce 88% dintre aceştia nu vor să facă parte din nicio formă de religie organizată, 68%  susţin existenţa lui Dumnezeu, iar cei mai mulţi pretind că sunt spirituali într-o oarecare măsură. Ei cred că pot defini spiritualitatea după cum doresc, fără a mai lua în calcul obiceiurile şi opreliştile pe care le implică religia.

Ce au în comun aceste istorisiri? Consideraţi următoare poveste o analogie. Fiul meu cel mare a fost diagnosticat cu cancer în urmă cu un an. A fost operat în februarie anul trecut, iar în martie şi aprilie a făcut terapie prin radiaţii. Ultimul RMN pe care l-a făcut a arătat nicio urmă de cancer, fapt pentru care suntem foarte recunoscători.

După aflarea diagnosticului, imaginaţi-vă că familia mea a început să se îndoiască de medicină. Încă am fi putut să mergem prin spitale, dar fără să luăm parte la activităţile de acolo. Am fi putut să respingem ideea unui asemenea diagnostic şi, prin urmare, am fi respins și ştiinţa care l-a pus. Am fi putut fi putut adopta o atitudine absurdă și să învinuim pe doctori că au permis ca fiul nostru să aibă cancer. Am fi putut căuta mai degrabă  motive pentru apariţia bolii decât să găsim un tratament. Am fi putut să credem în ideea unui tratament medical, dar fără să îi dăm curs acestuia. La fel se întâmplă și cu acești tineri, la un mic impas apare îndoiala, apoi resping realitatea și astfel și pe Dumnezeu, caută vinovat în loc de tratament ori cred în Dumnezeu însă fără să-L urmeze.

Dacă eu și familia mea aș fi luat una dintre aceste decizii, cui i-am fi făcut mai mult rău, medicinii sau nouă înşine? (Jim Denison)