Atunci când iubești pe cineva toată atenția ta se focalizează asupra acelei persoane. Ești atent la tot ce face, ce-l bucură, ce-l întristează, de ce are nevoie, ce-i lipsește, ce-l frământă, ce-l împlinește, ce-l face să se însenineze. Nimic n-ai vrea să-ți scape din atenție, ai face absolut tot ce-ți stă în putere ca să-l vezi pe celălalt pur și simplu fericit, fără pic de durere sau tulburare în viața lui. Și nu o faci pentru că starea lui negativă nu-ți convine, te deranjează, ci pentru că pur și simplu vrei ca el să fie vesel, plin de nădejde, de bucurie, de pace și de liniște. Vrei să-l odihnești cât poți de mult. Și cu toate astea, om fiind, nedesăvârșit fiind – dar având această posibilitate făcându-ne fii ai lui Dumnezeu, prin împlinirea poruncilor Lui – nu avem capacitatea de a ne focaliza toată atenția asupra celui iubit. Dumnezeu însă poate și face asta! Pentru că, pentru El, fiecare din noi e „cel mai important”. Ne iubește pe toți și pe fiecare în parte la fel de mult! Nu e părtinitor, ci ne iubește pe toți desăvârșit! Însă doar în măsura în care și eu iubesc voi simți această dragoste. Cu cât iubesc mai mult cu atât simt mai mult această dragoste, cu cât iubesc mai puțin cu atât o simt mai puțin. Și cum să(-L) iubesc, știu! Știm aceasta! Evanghelia ne arată peste tot acest lucru! ASCULTÂNDU-L! Împlinind ceea ce El ne cere, ne îndeamnă și ne învață să facem ca să ajungem să fim desăvârșiți (în iubire). Și ce ne cere Domnul? Să iubim! Să-L iubim și să-i iubim pe copiii Lui, care sunt semenii noștri și deci frați cu noi, chiar de-s străini!

Cât de dulce e bucuria pe care o simți atunci când iubești pe cineva fie el părinte, frate, soră, iubit, iubită, ori altcineva. Atunci când această dragoste există și este curată, lipsită de interes, de egoism și de orice alt lucru pătimaș, bolnăvicios, inima pur și simplu saltă de bucurie de fiecare dată chiar și la simpla amintire că l-a cunoscut pe celălalt sau că celălalt există în viața lui, și cu mult mai mult în prezența lui fizică, la auzirea vocii lui, la privirea chipului lui, la simțirea lui. Ori, ce vrea Dumnezeu de la noi? (ce ne cere prin poruncile Lui?) SĂ-I IUBIM PE TOȚI! Și-atunci, îmi pun următoarea întrebare: ce aș simți dacă m-aș strădui și l-aș lăsa pe Dumnezeu să lucreze în viața mea, prin Sfintele Taine, dacă m-aș lăsa curățat de patimi de către Acesta, și lăsând Duhul Sfânt să lucreze în mine, aș reuși să-i iubeasc pe toți? Ce aș simți oriunde m-aș afla, cu oricine aș fi? Ce ar simți inima mea? Oare n-ar arde permanent de bucurie? Chiar de nimeni nu m-ar iubi, iar eu aș face-o, această bucurie de nedescris ar fi acolo prezentă. Înțeleg deci că Dumnezeu nu vrea nimic altceva de la mine, decât să fiu deplin fericit, nu doar în fiecare fracțiune a vieții mele ci veșnic, în Împărăția Sa.

Sfinții au arătat că se poate! Că poți să ajungi să iubești pe Dumnezeu atât de mult încât moartea să devină chiar un prilej de bucurie! Sfinții confirmă prin viața lor că Evanghelia e adevărată cuvânt cu cuvânt! Că Dumnezeu e veșnic, viu și pretutindeni prezent și că pe niciunul din noi nu ne lasă, oricât de mult ne-am îndepărta de El. Așadar poruncile lui Dumnezeu, sunt porunci nu în acel sens milităros al cuvântului, așa cum mi s-a împământenit noțiunea de poruncă.. Ci sunt de fapt cheia fericirii mele! „Fă aceasta și vei fi viu!”... Am tot ce e necesar pentru a fi fericit! Și văd că Dumnezeu nu se oprește aici, la viața aceasta trecătoare! Ce simțim pe pământ este doar o monstră a ceea ce va fi în Rai! Așadar, mă-ntreb: De ce nu mă străduiesc să iubesc mai mult?