În toamna anului 2008, am fost în Siria să filmez un documentar pentru BBC numit O istorie a creștinismului. Este dureros să privim în urmă la vremurile fericite, să ne amintim de primirea călduroasă de care am avut parte și să ne întrebăm ce s-a întâmplat acum cu acei oameni. Îmi amintesc în special un moment anume: interviul meu cu Sanctitatea Sa Moran Mor Ignatius Zakka I Iwas, Patriarhul ortodox al Antiohiei și Orientului, în noua clădire a seminarului de pe munții din jurul Damascului. Înainte de a spune orice altceva, cinstitul patriarh m-a fixat cu privirea și mi-a spus să le transmit tuturor creștinilor din Occident despre situația disperată cu care se confruntă acum creștinii din Orientul Mijlociu. Și asta se întâmpla pe vremea când Siria era încă una din puținele țări din Orientul Mijlociu unde bisericile creștine erau comunități puternice și respectate, ce luau parte la viața națională. În alte regiuni, situația era una disperată, și acum s-a extins și în Siria: creștinii sunt prigoniți din cauza orientării religioase de către o minoritate musulmană extremistă, care și-au trădat propria religie prin intoleranță și care îi fac pe ceilalți musulmani să le fie rușine de cele întâmplate.

Am făcut tot posibilul de a onora mesajul patriarhului, și de atunci am scris multe despre tăcerea în creștinism, tăcerea bună și cea rea, care dezonorează credința creștină. A fost dificil să le includ pe toate în cartea mea, Tăcerea: O istorie creștină, dar una dintre tăcerile cele mai frustrante este lipsa răspunsului din partea creștinilor occidentali în fața soartei creștinismului străvechi din Orientul Mijlociu. În centrul problemelor din Orientul Mijlociu stau șapte decenii de conflicte nerezolvate dintre Israel și Palestina și observ că politicienii din America atunci când discută despre aceste probleme, par să presupună că toți palestinienii și de fapt toți arabii sunt musulmani. Nu e așa: sunt și creștini, precum patriarhul ortodox sirian. Aceștia sunt primii creștini. Odată au reprezentat viitorul creștinismului, mai mult decât Bisericile din Vest, catolicii, protestanții sau chiar ortodocșii. De unde această liniște, această orbire?

Problema este una protestantă, ce ne duce înapoi la reforma din secolul XVI. De la Martin Luther încoace, numeroși protestanți au așteptat sfârșitul lumii și întoarcerea lui Hristos în plină slavă. Citind Biblia, este ușor să facem legătura dintre acestea cu ideea unei condiții necesare pentru întoarcerea lui Hristos și anume ca evreii să se convertească la creștinism. Astfel, protestanții au așteptat cu nerăbdare îndeplinirea acestei condiții. Acesta a fost unul dintre motivele pentru care politicianul puritan Oliver Cromwell a fost de acord cu primirea evreilor în Anglia în anul 1650, după mai mult de trei secole de expulzare, astfel încât englezii să îi poată converti. Însă până în secolul XIX a mai existat o gândire: și anume că evreii trebuie să se întoarcă în Țara făgăduinței lui Israel. În 1846 a fost înființată o Alianță Evanghelică internațională. Una din scopurile principale a fost acela de a-i muta pe evrei în Palestina și de a-i converti acolo. Evangheliștii britanici și germani au sprijinit chiar întemeierea unei noi episcopii anglicane în Ierusalim pentru a asigura convertirea (primul episcop a fost într-adevăr un rabin evreu convertit). Aceasta a fost o încercare fără precedent de a grăbi sfârșitul lumii, care îi preocupa pe protestanți. Alianța Evanghelică a găsit multe alte bătălii de câștigat în contextul unor noi amenințări pentru lumea evanghelistă , dar în primul rând prima asociere cu proiectele Ierusalimului a fost un semn precoce că  protestantismul evanghelic internațional avea să fie legat de soarta Palestinei, chiar înainte ca mulți evrei să înceapă să împărtășească această preocupare.

Evangheliștii americani au făcut cauză comună cu comunitatea de evrei din SUA și se pare că nu le pasă prea mult despre opiniile sau suferințele fraților creștini din bisericile străvechi din Orientul Mijlociu.

Acum să înaintăm rapid până la fondarea statului Israel din 1984. Câțiva ani după aceea, relațiile americane cu guvernul din Israel au fost dominate de puterile politice. Acestea nu erau nici măcar cordiale, mai ales pe timpul crizei din 1956 în care izraeliții s-au aliat militar cu englezii și francezii în privința naționalizării de către Egipt a Canalului de Suez. Când americanii s-au aliat cu Israelul în 1962, au fost motivați tot de puterea politică și nu au fost asociați cu republicanii ci cu Partidul liberal democrat al președintelui John F. Kennedy, care era furios din cauza politicilor agresive adoptate de președintele Nasser al Egiptului. La acest nivel, bineînțeles, politicienii americani nu se interesau de opinia politică evanghelică. Când au făcut-o în anul 1980, au descoperit o constituentă mare care favoriza Israelul, mai ales din motive legate de apocalipsă. Era vorba despre aceeași dorință de a aduce Ziua cea de pe urmă care îi entuziasmase în 1840 pe cei din nou fondata alianță evanghelică și pe susținătorii Episcopiei Ierusalimului. Această credință a condus la răspândirea antisemitismului în rândul protestanților americani, care a avut cea mai întunecată perioadă în timpul lui Ku Klux Klan.

Acum, evangheliștii americani au făcut cauză comună cu comunitatea de evrei din SUA și se pare că nu le pasă prea mult despre opiniile sau suferințele fraților creștini din bisericile străvechi din Orientul Mijlociu. Politicienii izraeliți au profitat rapid de pe urma acestui beneficiu politic, nepăsându-le prea mult de faptul că apocalismul evanghelist aștepta convertirea evreilor la creștinism. Politica străină americană a părut timp de mai multe decenii că pune la îndoială sprijinul pentru statul Israel, deși consecințele relațiilor sale cu lumea arabă și musulmană, precum și cu alte țări sunt aproape în întregime negative. Acestea au fost dezastruoase pentru creștinismul tradițional din Orientul Mijlociu. Comunitățile de creștini erau deja, în general, în declin numeric în acea regiune, și în special în Israel / Palestina, chiar înainte de criza actuală din Siria și Egipt. Prinși între animozitățile unei politici care are alte preocupări, creștinii arabi au tot interesul să plece, ori de câte ori pot, în exil în țările mai puțin periculoase, punând capăt unei legături cu patria lor care duce înapoi la primele generații de urmași ai lui Hristos. Este oare ușor să se simtă abandonate și trădate de culturile creștine din Occident. Când se va rupe această tăcere a Occidentului?