Scriind luna trecută în cotidianul USA Today, moderatorul radio Michael Medved arăta că în statisticile “UCLA's Williams Institute on Sexual Orientation Law and Public Policy” 1,7% dintre americani au declarat că sunt homosexuali, iar un grup relativ asemănător (suprapunându-se peste acesta din urmă) de 1,8% a declarat că orientarea lor este bisexuală.

În ciuda numărului foarte mic de gay, problematica lor este pretutindeni dezbătută în media cu o fervoare suspectă. Mass media are ceva de câştigat din punerea pe primul plan a acestei probleme.

Când personajele de desene animate din “The Flinstones” cântau “we’ll have a gay, old time,” (“vom avea un timp vesel, ca în vechime”) era dificil de imaginat de cineva cât de mare va fi schimbarea de semantică şi cum această minoritate sexuală a devenit un fenomen cultural în America.

Luna iunie era luna căsătoriilor în America (datorită frumuseţii ei), dar în această lună preşedintele SUA a declarat: “Eu, Barack Obama, Preşedintele Statelor Unite ale Americii, în virtutea autorităţii investite în mine de către Constituţia şi legile Statelor Unite, declar luna iunie 2011, ca Luna lesbienelor, homosexualilor, bisexualilor şi transsexualilor”.

În televiziune, New York Times nota că personajele homosexuale au cea mai mare audienţă în televiziune. În şcoli, copiii nu mai învaţă istorie şi matematică, iar în manualele de limba engleză pentru clasa I există chiar fraza năucitoare: “Heather are două mămici”.

În statele USA, dezbateri aprinse dacă va trebui aprobată căsătoria între persoane de acelaşi sex au dus deja la legalizarea acestora în câteva state (ex. New York). Peste tot legile care stipulau unirea împotriva firii încep cu fraza: “Noi, poporul american” (care în proporţie de 97 % este heterosexual).  În California, deşi 8 milioane de oameni au spus prin referendum că mariajul este rezultatul unirii dintre un bărbat şi o femeie, o curte judiciară a desfiinţat votul acestor milioane de oameni şi a permis unirea dintre doi bărbaţi.

Prima “căsătorie” între homosexuali a avut loc în Massachusets în 2004 şi peste câţiva ani a sfârşit în divorţ. Militanţii minoritari au început să-şi impună poziţii de forţă. Astfel, Biserica Catolică, care avea grijă de secole de mii de copii orfani sau nedoriţi, punându-i în grija familiilor  de credincioşi, nu mai poate face acest lucru, căci acum ea trebuie să îi plaseze şi în familii homosexuale, ceea ce este în contradicţie cu religia creştină.

În acest timp, nebunia “informării şi educaţiei sexuale” a impus în unele state distribuirea prezervativelor copiilor de clasa I. Rezultatul a fost năucitor: toţi copii au umflat baloanele şi s-au jucat cu ele…

Moralitatea şi cultura familiei în America sunt pe patul de moarte, dacă nu cumva au murit deja, spunea un teolog american. Însă nu este totul pierdut.

Un producător de emisiuni de televiziune şi gazda emisiunii “Truth That Transforms” (Adevărul care transformă) a avut privilegiul de a intervieva câteva zeci de foşti homosexuali, care acum au devenit oameni la casa lor. Toţi descriu o viaţă plină de suferinţă, de neacceptare a propriului eu, de refuz interior, deşi societatea i-a primit şi tolerat fără probleme.

Unul dintre ei a spus: “Dacă îi separaţi, unul de celălalt, ei sunt oameni suferinzi, nişte epave, care se rănesc reciproc”.

Prin puterea Evangheliei, aceşti foşti homosexuali au fost eliberaţi de această patimă. Unii dintre ei s-au căsătorit (cu o persoană de sex diferit). Unul dintre ei, cu o poveste fascinantă de pocăinţă, s-a căsătorit şi are trei copii extraordinari.

Aceşti oameni vin să-şi spună povestea lor de suferinţă, marcată de abuz, violenţă, neînţelegere şi blestem. Unii dintre ei au suferit îngrozitor în copilărie, aşa că au rămas cu traume care mai târziu s-au manifestat în fobii de gen (misoginism, misandrie etc.).

Un fost gay a spus: “Nu am fost niciodată fericit că eram homosexual, dar nimeni nu mi-a oferit o cale de ieşire.”

Aceşti oameni au format o Asociaţie numită “Exodus Internaţional”, în care arată suferinţa lor şi modul de scăpare din cercul vicios al anormalităţii.

Altul a spus: “Niciodată n-am visat că orientarea mea va trece, că mă voi schimba, că mă va duce într-un punct al vieţii unde nu mai există ispită. Niciodată nu e prea târziu, în viaţa aceasta”.

Traducerea şi adaptarea: Pr. Ioan Valentin Istrati

Sursa: http://www.christianpost.com