Dacă Iulia Ionescu ar fi fugit de acasă cu un băiat, însărcinată și gata să facă un avort fără să ezite, ar fi fost absolut normal. Dacă simte însă o chemare să viețuiască precum îngerii într-o lume ce aduce din ce în ce mai mult cu iadul și dacă alege să își aducă propria viață ca jertfă curată pe care să o așeze la picioarele Domnului, iată că gestul ei dă naștere unui scandal național.

Dacă s-ar fi prostituat pentru un IPhone sau pentru un lănțișor de aur, toată lumea ar fi ridicat din umeri ca și cum asta ar fi absolut normal: n-ar fi nici prima nici ultima. Dar nu îi poate fi iertat faptul că alege să și le vândă, desprinzându-se total de tot ceea ce este lumesc, deși nu i-o fi fost poate nici ei ușor să se despartă de darul primit după atâtea eforturi, când a intrat la liceu. Le-a vândut însă fără să ezite, sfidând o lume în care parcă doar banii mai au voce. Le-a dat fără să îi pară rău, pentru că ea îndrăznește să prețuiască alte lucruri. Ceea ce nu îi este iertat într-o lume în care totul pare să se învârtă în jurul materialului și în care orice suflet pare a avea prețul său. Ei bine, al Iuliei n-are! dar nu, asta nu îi poate fi iertat. Nici de media, nici de atacatorii furibunzi ce fac din nou spume la gură, nici de toți cei fără chip cărora nu le vine să creadă că un astfel de suflet curat mai poate țâșni, așa din senin, aducându-ne aminte, deși toți se chinuie să ne facă să uităm, că îi avem ca înaintași pe Brâncoveanu – care și-a jertfit TOȚI fiii pentru credință (păi, ăștia l-ar fi internat azi la Spitalul 9!), pe Ștefan cel Mare și Sfânt, pe Neagoe Basarab, pe toți domnitorii ai căror mame, soții, fiice au murit fiind monahii. Iuliei nu i se poate ierta că ne reamintește cu ochii ei mari și curați și cu inima ei gata de jertfă că pe ei îi avem ca înaintași și că nu ne tragem din maimuțe botoxate, dansatoare din buric. Nu i se poate ierta că prin gestul ei ne mustră poate conștiințele adormite ce ne întreabă dacă nu ar trebui să ne învrednicim și noi să îi urmăm pe toți bărbații vajnici care ne-au lăsat moștenire o țară și care numai cu ajutorul credinței și al lui Dumnezeu au reușit să facă minuni pentru ca noi să ne putem numi astăzi români. Chiar dacă în fața puhoaielor de năvălitori, teoretic nu aveam nici o șansă. Dar la Dumnezeu – la Dumnezeul Iuliei – toate sunt cu putință.

Însă nu, Iuliei nu îi poate fi iertat gestul acesta nebunesc de a Îl iubi, mai presus de orice, pe Domnul.

Așa cum nu îi este iertat că a ales să se raporteze la Sfânta Parascheva care și-a dat toate hainele săracilor și a fugit de acasă când era doar un copil sau la Sfânta Alexandra care a renunțat la un Imperiu pentru credință… Nu, Iuliei nu îi poate fi iertat că și-a căutat inspirație în viețile sfinților în loc să urmeze literal sfaturile din revistele pentru adolescenți ce abundă în sfaturi pentru sex, sex în grup, metode contraceptive și tot felul de alte păcate frumos ambalate.

Cum să te inspiri din Pateric într-o lume în care normalul înseamna tabloidele? În cazul fericit în care nu sunt chiar revistele porno… Deși adolescenții de azi ar da multor adulți lecții. Dar asta este, desigur, absolut normal. Se numește evoluție, civilizație, open mindedness. Cine are nevoie de Dumnezeu când există Madonna?! Sau MasterCard?!

Nu, nu e normal ca Iulia să aibă duhovnic, normal e să se sfătuiască doar cu colegele de liceu mult mai experimentate. Care și-au început viața sexuală la cât? La 10 ani?

Nu, nu e normal să se gândească la mântuire, ar trebui să fie preocupată doar de mese, fesieri, gene false, unghii false, cum să își cucerească vreun coleg… eventual mai deprinzând vreo nouă mișcare lascivă de la vreo altă fată care are deja un arsenal întreg de trucuri picante, ce fac momentele petrecute în doi – sau mai mulți, că așa e cool - mult mai plăcute.

Nu, nu e normal ca Iulia să își dorească să trăiască în curăție într-o lume în care imagini obscene ne invadează furibunde de peste tot.

Nu, nu e normal ca Iulia să se gândească la post într-o societate consumistă și nu, nu, nu, sub nici o formă nu se poate ca un om educat să se călugărească! De parcă Părintele Steinhardt ar fi fost văcar, Părintele Rafail Noica ar fi fost analfabet, Părintele Daniil Sandu Tudor n-ar fi fost unul dintre cei mai bogați, educați, șarmanți bărbați ai României înainte de a realiza că totul în lume este deșertăciune, de parcă Părintele Arsenie Papacioc nu ar fi fost primar, de parcă Maica Siluana nu ar fi fost profesoară de filosofie… De parcă degeaba a regretat Împăratul Constantin Cel Mare că nu s-a facut monah… Și atâtea alte cazuri, pe care n-are sens să le enumăr. Căci nu, nu, nu, monahismul este pentru tâmpiți sau pentru ratați. Și atât! Căci de nimic nu-i este mai frică vrăjmașului decât de rugăciunile de noapte ale maicilor și călugărilor și pustnicilor neștiuți – doar ele mai țin România să nu se prăbușească.

Dar iată că, din mlaștina unei societăți în care se depun atât de multe eforturi pentru spălarea creierelor, pentru distrugerea oricăror repere, pentru anihilarea a tot ceea ce este mai sfânt în om, rădăcini, credință, identitate, pentru nimicirea sistematică a tot ceea ce ne dă forță (și ne-a dat de când suntem pe aceste pământuri)... iată că mai țâșnește câte un suflet pur, cu aspirații de a trăi îngerește! Și să nădăjduim că nu e singurul.

Și nu întâmplător ne-a trimis-o Dumnezeu acum pe Iulia să ne avertizeze să ne rugăm. Nu întâmplător s-a făcut atâta vâlvă! Și nu ar trebui să lăsăm chipul de înger al Iuliei să se șteargă prea ușor din inimile noastre. Să îl ținem acolo, ca reper de credință, curaj, iubire pentru Domnul, singurul de la care ne poate veni salvarea. Căci nu o chemi nici pe Madonna și nici Master Cardul nu îți este de nici un folos când avionul începe să se zguduie, când pământul începe să se cutremure, când te chinuie boala sau când frica morții începe să îți dea târcoale.

Am citit undeva că „fiica risipitoare s-a întors acasă”. Fiica risipitoare fiind, chipurile, Iulia. Dar mi-e teamă că Iulia a fost mereu acasă. Mi-e teamă că noi, toți ceilalți, poftim, mai mult sau mai puțin, la roșcovele pe care ni le flutură alții pe la nas în timp ce se străduiesc din greu să ne facă să credem că locul nostru este aici, nu aproape de Tatăl nostru. Nu, ni se tot spune că aici trebuie de fapt să rămânem, aici am fost dintotdeauna, așa e normal …să stăm să îngrijim cuminți, docili, total spălați pe creier, cu inimi înnoroite de patimi și cu suflete înrăite de patimi și ură, porcii!

Așa să fie oare?

Dar parcă se aud din ce în ce mai multe glasuri de suflete care s-au cam săturat de roșcove… Care își amintesc, încet, încet, că sunt copii de Împărat!

Mulțumim, Iulia. Să ne rugăm!

P.S.:

Și o încurajare venind parcă de dincolo de timp:

„Spune, dragă prietenă, celor ce ne îmbie să râvnim la mai multe libertăţi, că ne mulţumim, pentru o clipă, cu partea care ne e dată şi de nu ne-o fi trasă îndărăt şi aceasta de la noi, ne vom ruga pentru cei din dreapta şi cei din stânga, ne vom ruga cu fapta, ne vom ruga cu intrarea noastră mai blândă în aprigul veac, ne vom ruga cu văzduhul nostru încă nepoluat şi cu măicuţele de la Suceviţa.” (Constantin NOICA)

Sursa: http://proalba.ro/fiica-risipitoare-de-alexandra-svet/