S-a vorbit mult, în ultimele două decenii, despre crunta teroare la care a fost supusă Basarabia de către ruşi, după 1940. Deportările şi foametea, au fost instrumentele prin care populaţia dintre Prut şi Nistru a putut fi manipulată, constrânsă, i s-au tăiat rădăcinile şi apoi a putut fi mai uşor contopită în marea masă a popoarelor ce “primeau lumină” de la Moscova.
Despre cele trei valuri de deportări, care au golit satele basarabene de fruntaşi şi intelectuali, am vorbit într-un articol anterior. Dar cruzimea bolşevicilor nu avea să se limiteze doar la acestea. Începând cu anul 1946, pe fondul unei secete care a lovit nu doar spaţiul dintre Prut şi Nistru, ci şi Moldova istorică, sovieticii au conceput un diabolic plan de înfometare a populaţiei basarabene. Scopul final: distrugerea conştiinţei naţionale, instaurarea fricii şi netezirea drumului către colectivizare.
Sună cinic, dar scenariul fusese aplicat cu succes atât în Rusia anilor '20 ai secolului trecut, cât şi Ucraina, în anii '30.
Seceta din anul 1946 a avut, într-adevăr, consecinţe nefaste în rândul ţărănimii. În vara şi toamna acelui an nu s-a mai putut vorbi de recoltă. Însă, în satele basarabene, oamenii aveau mici rezerve din anii anteriori, cu care, deşi mai greu, ar fi putut supravieţui până la noua recoltă. Aici a intervenit diabolicul plan de înfometare, urzit la Moscova. Bruma de bucate ce mai exista prin podurile caselor a fost rechiziţionată, prin ordin, de către autorităţi. Sovieticii intrau cu forţa în gospodăriile oamenilor, urcau în pod şi măturau şi ultimele boabe de grâu. “Zonele din sudul Basarabiei au fost cele mai afectate. Pe lângă secetă, exista ceea ce azi am putea numi o foamete organizată. Oamenii şi-aşa nu aveau ce mânca, dar mai veneau şi comuniştii să le ia surplusul de roadă. Erau situaţii, când, după ce-au dus la stat ultimii saci cu grâne - pentru că altfel înfundai Siberia sau erai închis - mai veneau reprezentanţii puterii, se suiau în pod şi măturau podul de grăunţe de grâu. La luau şi ultimul bob. Pe nimeni nu interesa dacă mai ai cu ce te hrăni sau nu. În privinţa asta, culegerile de documente ale domnului Valeriu Păsat aproape că vorbesc de la sine”, povesteşte conf. univ. dr. Vitalie Ojovan, istoric, Şeful Catedrei de Bioetică şi Filosofie a Universităţii de Stat de Medicină şi Farmacie din Chişinău.

Documentele arată că în 1946 deşi în sate se înregistrau mii de morţi din cauza foamei, Republica Socialistă Sovietică Moldovenească (RSSM) depăşise - ironia sorţii -  planul anual la fabricarea untului, a uleiului, a cărnii sau a conservelor.

Supravieţuitorii s-au hrănit cu făină de ghindă

Pentru locuitorii din nordul teritoriului, anii de foamete au fost ceva mai îngăduitori. Codrii seculari, întinşi în această zonă, le-au fost şi “prieteni” şi loc din care şi-au găsit hrana cu care au reuşit să supravieţuiască. Făina de ghindă de stejar, culeasă din pădure, a fost alimentul care i-a salvat pe mnulţi dintre basarabeni.  “Eu provin dintr-un sat din nordul Basarabiei. La noi există foarte multe păduri seculare de stejar. Aici au mai putut să ascundă câte ceva hrană. Apoi, populaţia făcea făină din ghindă. Aşa au supravieţuit cei din nord, aşa au supravieţuit şi buneii mei”, povesteşte Vitalie Ojovan.
 

Acte de canibalism

Scenariul de înfometare pus la punct de sovietici a lovit cel mai crunt în zonele din sudul Basarabiei. Rămaşi fără nimic în poduri şi cămări, oamenii au început să mănânce buruieni, apoi pisici, câini, şoareci, cai morţi.
Foamea era atât de mare, încât ajunseseră într-o cumplită stare de degradare psihică şi fizică.  De aici şi până la actele de canibalism, o pagină neagră din istoria Basarabiei, n-a mai fost decât un pas. Documentele din Arhivele de Stat de la Chişinău, desecretizate după anii 1990, arată că actele de canibalism nu au fost cazuri izolate, ci au constituit un fenomen de amploare. O dramă cu profunde implicaţii, ce a produs dezumanizare şi frică. “În sud totul era ca în palmă. Acolo s-au înregistrat şi acte de canibalism. Iar lucrurile acestea sunt autentice, au fost relatate în presă. Vreau să vă spun că şi în Chişinău, nu departe de gara feroviară, după război s-a descoperit  o secţie de producere a mezelurilor din carne de om. Şocant!”, spune conf. univ. dr. Vitalie Ojovan.
 

Urmările foametei

Statisticile oficiale arată că peste 300.000 de oameni şi-au pierdut viaţa din cauza foametei în Basarabia, într-un singur an. Cifrele neoficiale situează numărul victimelor undeva la 400.000. Din documente, cruntul an 1946-1947 oferă o imagine de o cruzime înfiorătoare şi de un dramatism copleşitor. Prin sate, omenii mureau pe capete, câte 10-15 într-o singură zi. În cimitire nu mai exista loc de îngropăciune.
Din cauza lipsei hranei sau a alimentaţiei necorespunzătoare (consumul de frunze, troscot, ştir etc.) numărul cazurilor de distrofie a explodat. În decembrie 1947 în multe raioane basarabene, spun documentele, distroficii alcătuiau de la un sfert până la 30% din populaţie.

Dar cea mai gravă şi mai teribilă consecinţă a fost canibalismul –  reacţia dezumanizantă a celor înfometaţi timp îndelungat. Cazuri de canibalism au fost înregistrate încă de la începutul anului 1946 în diverse localităţi ale Moldovei.
 

Mărturii şocante

Câteva mărturii din lucrarea “Calvarul. Documentarul deportărilor de pe teritoriul RSS Moldoveneşti. 1940-1950”, ROSSPEN, 2006, întocmită în baza unor documente din Arhiva de Stat a fostei URSS, spun totul despre o perioadă a istoriei din care avem multe de învăţat şi care n-ar trebui, nicicând, să se mai repete. Autorul cărţii este istoricul  basarabean Valeriu Păsat, membru corespondent al Academiei de Ştiinţe din Republica Moldova:
 
“Trăim foarte greu, oamenii mor – mănâncă buruiene prin pădure, iar seara, întorcându-se acasă, mor pe drum. A murit aproape o jumătate de sat, iar statului nici că-i pasă…” (raionul Kotovsk).

“La noi foarte mulţi au murit de foame şi continuă şi acum să moară. Oamenii mănâncă cai morţi, ţistari şi alte scârboşenii. Zilnic mor câte 20-30 de oameni… (raionul Dubăsari).

“Oamenii merg legânându-se, ca beţi, de foame. În multe sate au rămas casele pustii, pentru că stăpânii lor au murit de foame…” (raionul Sângerei).

“Trăim timpuri grele, încât oamenii mănâncă oameni. Sunt înmormântaţi câte 50 de oameni pe zi. Te prinde o mare groază – n-avem fărâmă de pâine şi oamenii mor ca muştele…” (raionul Orhei).

“De mare ce-i foametea, oamenii mănâncă pisici, câini, şoareci, cai şi unii pe alţii. Zilnic mor de foame 10-15 oameni, nici nu mai este unde să-i înmormântezi. Nu-mi mai ajung puteri să trăiesc aşa şi mai departe…” (raionul Vulcăneşti).