Ștefan cel Mare și Sfânt Dintre voievozii români cei mai vestiți, care – prin prestațiile și prestanța lor – au înrâurit, în mod decisiv și pe lungă durată, destinul și înaintarea neamului românesc prin meandrele istoriei, nici unul nu a cunoscut o glorie postumă atât de fabuloasă, o putere de nemurire și întruchipare a nădejdilor propriului popor și o capacitate efectiv miraculoasă de reînviere și preschimbare tainică în bună speranță pentru conaționalii lor aflați în cumpene și restriști, un caracter mai drept și mai virtuos, cu binefăcătoare răsfrângeri în viața și modul de a fi al oamenilor, o prezență mai vie și mai umană în cugetul și conștiința de sine a românilor de pretutindeni precum domnitorul Ștefan cel Mare și Sfânt. Cârmuitor și părinte al Moldovei, geniu politic, diplomatic și militar de anvergură europeană, întocmitor de țară românească, promotor al unității de luptă și apărător jertfelnic al întregii creștinătăți, iar pe deasupra, ctitor de cultură și de epocă. Oriunde mergi în Moldova, vei întâlni zidiri mărețe, mănăstiri, biserici, cetăți, fântâni, poduri. Dar mai ales, vei întâlni la fiecare casă amintirea unui domnitor neînfricat, luptător, ctitor. Și pe buzele pruncilor și ale bătrânilor, numele său se rostește cu bucurie și mândrie: „Într-însul găsise poporul românesc cea mai curată și mai deplină icoană a sufletului său cinstit și harnic, răbdător fără să uite și viteaz fără cruzime, strașnic în mânie și senin în iertare, răspicat și cu măsură în grai, gospodar și iubitor al lucrurilor frumoase, fără nici o trufie în faptele sale…“.