Încoronarea Sfântului Ștefan cel Mare „O, bărbat minunat, cu nimic mai prejos decât comandanții eroici pe care atâta îi admirăm, care în vremea noastră a câștigat, cel dintâi dintre principii lumii, o biruință atât de strălucită asupra turcului! După credința mea, el este cel mai vrednic să i se încredințeze conducerea și stăpânirea lumii, și mai cu seama cinstea de căpetenie și conducător împotriva turcului, cu sfatul, înțelegerea și hotărârea tuturor creștinilor, de vreme ce ceilalți regi și principi catolici se îndeletnicesc cu trândăvia și plăcerile ori cu războaiele civile“ – cronicarul polonez, Jan Dlugosz (1415-1480) În noaptea de 17 octombrie 1451, Moldova cunoștea o crimă ale cărei repercusiuni nu ar fi putut nimeni să le intuiască. Ar fi părut, poate, doar o altă crimă din lunga serie fratricidă ce a însângerat monarhiile europene dar, de data aceasta, moartea unui monarh avea să schimbe pentru totdeauna mersul istoriei. Domn în Moldova era la acea vreme Bogdan al II-lea, fiul lui Alexandru cel Bun și tată al unui tânăr cu evidente calități de lider militar și politic, un tânăr școlit la curtea lui Iancu de Hunedoara, de care se lega speranța continuității la tron a familiei domnitoare, Ștefan. Petru al III-lea Aron, frate vitreg al lui Bogdan, un avid pretendent la tronul Moldovei, pătrunde în noaptea târzie de toamnă pe domeniul de la Reuseni, acolo unde se afla familia domnitorului și, cu ajutorul a circa 100 de mercenari, îl capturează și îl decapitează pe loc pe domnul Moldovei. De acum, puterea se afla în mâinile sale. Nu mai rămânea decât un singur amănunt, prinderea tânărului de numai 18 ani, Ștefan, cel care, îngrozit de moartea brutală a tatălui său, fugise într-una dintre pădurile din apropiere. Pentru Petru Aron, uciderea posibilului său înlocuitor nu mai era, probabil, decât o problemă de timp. Voievodul, de acum, Aron împinge la moarte un alt urmaș al lui Alexandru cel Bun, pe Alexăndrel, zis și Olehno, pe care îl învinge în lupta de la Movile, în martie 1455. Ștefan era de negăsit, dar Aron nu părea să mai dea mare importanță acestei probleme. În schimb, el se închină turcilor acceptând să plăteasca un tribut de 2000 de galbeni (o suma imensă la acea vreme), tribut ce ar fi trebuit să crească anual, totul în schimbul protecției Curții Otomane. Urât de boieri și părăsit de cei apropiați, Petru Aron află cu stupoare că, la șase ani după uciderea mișelească a lui Bogdan, Ștefan se îndrepta spre Moldova cu o armată de 6000 de oameni, mare parte munteni puși la dispoziție de vărul său, Vlad Țepes, cerând tronul și răzbunarea sângelui vărsat la Reuseni. Cu o armată strânsă în pripă, Aron este, însă, incapabil să se opună mult mai tânărului său oponent, și este înfrânt la 12 aprilie 1457 la Doljești pentru ca, la scurt timp, la Orbic, oastea sa să fie împrăștiată definitiv. Petru scapă cu viață și ia drumul pribegiei spre Polonia, acolo unde speră să primească ajutor grabnic în înlăturarea „obraznicului Ștefan“, iar pe locul numit „Direptate“, pe Siret, țara îl aclamă ca domn pe fiul lui Bogdan al II-lea. Pentru Moldova începuse cea mai glorioasă pagină din toată istoria ei.