Adam nu s-ar fi supus morţii şi stricăciunii, dacă ar fi petrecut în fireasca lui rânduială de la Domnul - dacă ar fi petrecut cu Dumnezeu, nedespărţit de dragostea Celui de Care a fost zidit. Dar, aşa cum el L-a părăsit pe Ziditorul şi s-a alipit de făptură - a părăsit fireasca lui stare dintru început şi s-a alipit de cele nefireşti, trupeşti, de dorinţa nechibzuită - aşa, atunci, după necesitate, a fost dat stricăciunii şi morţii. Căci, despărţindu-se de nestricăciune şi viaţă, după trebuinţă a căzut întru nechibzuita, trupeasca împreunare şi, prin căderea sa, a depărtat firea noastră dintru cugetarea şi vârsta desăvârşită, întru vârstă copilărească şi minte pruncească necuvântătoare; astfel că noi toţi ne naştem în această lume copii mici şi neputincioşi, de-ai păcatului. Însă fiind atât de mic, nu te pogorî iar întru minte pruncească, ci înalţă-te şi creşte întru minte desăvârşită, potrivită vârstei. Apoi, crescând, sârguieşte-te să naşti şi pe alţii prin bunăvestirea ta, nu întru necuvântare copilărească, ci întru vârstă şi judecată desăvârşită - ca să-i aduci pe toţi din întunericul nechibzuinţei, către lumina priceperii şi a cunoştinţei.

(Sfântul Dimitrie al Rostovului, Alfabetul duhovnicesc, Editura Sophia, București, 2007, p. 51)