Călugăr este cel ce şade afară de lume, pururea rugându-se lui Dumnezeu a dobândi bunătăţile cele viitoare; bogăţia că­lugărului este mângâierea ceea ce se face din plâns şi bucuria cea din credinţă ce străluceşte în cămara sufletului; plângător este cel ce în toate zilele vieţii sale petrece în foame şi în sete pentru nădejdea bunătăţilor celor învistierite; pentru că cel ce pentru Dumnezeu flămânzeşte, pe acesta Dumnezeu îl îmbată cu mângâierea Sa; şi cel ce pentru Dânsul gol petrece, El îl îmbracă cu podoaba nestricăciunii şi a slavei.

În toate lucrurile, înfăţişările şi miş­cările sale, călugărul se cuvine a fi pildă de folos tuturor celor ce-l văd pe dânsul; căci, mai-nainte de toate, se cuvine a dispreţui toate cele văzute, a avea desăvârşită neagonisire, negrijă de trup, postire înaltă [aspră] şi îndelungată, întreagă-feciorie, petrecere în linişte, bună-rânduială şi păzire în simţiri, înstrăinare de toată pricina şi mânia, scur­time în cuvinte, necunoştinţă de pomenirea de rău, simplitate cu dreaptă-socoteală, dis­preţuirea vieţii acesteia de aici, dorirea de cea viitoare, fuga de lume şi de cei din lume, ba mai vârtos de toţi cei din afară [din afa­ra mănăstirii], şi a nu voi să fii cunoscut de dânşii, nici a te lega pe sine în prieteşugul şi însoţirea vreunuia din aceştia, nici a cerca sau a primi cumva a auzi despre lucrurile lor; a nu iubi cinstea, nici a te bucura de daruri, ci a avea liniştit locul locuinţei şi necunoscut celor mulţi, şi neîncetat a stărui în rugăciuni, a griji de-a pururea şi a cugeta despre latura cea adevărată şi fericită; a avea faţa posomo­râtă şi încreţită (brăzdată adică de semnele mâhniciunii) şi a lăcrima de-a pururea noaptea şi ziua.

Acestea sunt faptele bune ale călu­gărului sau, pe scurt fie zis, cele ce-i mărturi­sesc lui murirea cea desăvârşită faţă de lume şi apropierea de Dumnezeu. (Avva Isaac)

(Everghetinosul, vol. I-II, traducere de Ștefan Voronca, Editura Egumenița, Galați, 2009, p. 169)