Fiecare dintre noi duce cu el, în amintire și în suflet, povestea familiei sale. Cu bune și cu rele. Pentru unii, familia înseamnă locul unde sufletul se odihnește și inima zburdă. Înseamnă căldură, siguranță și o stare de bine lipsită de griji pe care n-a mai cunoscut-o altundeva. Nostalgia și dorul de a ne întoarce acasă la clipele frumoase ale copilăriei ne urmăresc pretutindeni. Pentru alții, însă, familia înseamnă suferință, neînțelegeri, absență și, în general, răni despre care preferă să nu vorbească sau despre care vorbesc foarte rar și cu greu. Nicio familie nu este lipsită de încercări, pentru că nicio familie nu este alcătuită din oameni perfecți. 

În Taina Cununiei, doi oameni nu vin înaintea lui Dumnezeu pentru că iubirea lor este desăvârșită. Ei vin tocmai pentru că știu că iubirea omenească este fragilă și vulnerabilă. Ea poate slăbi, poate fi rănită de egoism, de oboseală, de orgoliu sau de neputința de a ierta. De aceea, cei doi Îi cer lui Dumnezeu ajutorul, cer să binecuvânteze legătura lor și să le dăruiască puterea de a rămâne împreună. În adâncul acestei Taine întrevedem o rugăciune care ar putea fi exprimată în cuvintele: „Doamne, iubirea Ta este desăvârșită, iar iubirea noastră este încă slabă. Dă-ne din iubirea Ta cea puternică, pentru ca iubirea noastră să se întărească, să reziste încercărilor acestei vieți, să biruiască egoismul și, la final, să învingă și moartea. Ajută-ne să călătorim împreună până în Împărăția Ta, să fim în bucuria comuniunii cu Tine și cu toți cei care Te-au iubit”.

Dumnezeu nu înlocuiește iubirea celor doi, ci o curăță, o întărește și o ajută să crească. Harul primit la Cununie nu lucrează fără participarea omului. O familie nu devine creștină numai pentru că s-a săvârșit slujba Cununiei, ci pentru că soții încearcă, zi de zi, să trăiască ceea ce au cerut la căsătorie. Să trăiască în pace, în credincioșie, cu răbdare ca să aibă puterea de a duce împreună tot ceea ce aduce viața. 

                                                                                            ***

Familia poate fi numită „iubirea care vindecă” pentru că ne scoate din închiderea în noi înșine. În familie învățăm că nu suntem centrul lumii. Învățăm să renunțăm, să așteptăm, să ne cerem iertare și să ne bucurăm de binele celuilalt. Soțul, soția, părinții, copiii sau frații ne descoperă nu numai calitățile, ci și slăbiciunile pe care am prefera să nu le cunoască nimeni. În familie nu te poți ascunde și, de aceea, familia este locul vindecării egoismului, al mândriei și al iubirii de sine.

Vindecarea nu înseamnă că nu vor mai exista probleme sau răni, dar în familie învățăm să le așezăm înaintea lui Dumnezeu. Reparațiile încep cel mai adesea printr-o conversație sinceră. Alteori, prin cuvintele „iartă-mă” sau prin hotărârea de a petrece timp împreună. Una dintre cele mai grele încercări ale familiei de astăzi este faptul că oamenii locuiesc în aceeași casă, dar nu mai au timp unii pentru alții. Sunt aproape fizic și totuși rămân străini și singuri. Fiecare privește spre propriul ecran, își duce singur propriile griji și își ascunde propriile răni. Vindecarea începe prin gesturi simple: o seară în care telefoanele sunt lăsate deoparte, o rugăciune comună, o cină luată împreună și disponibilitatea de a-l asculta pe celălalt până la capăt. Chiar și cel care provine dintr-o familie rănită poate întemeia, cu ajutorul lui Dumnezeu, o familie frumoasă. Trecutul nostru ne influențează, dar nu ne condamnă. Rănile primite se transformă, atunci când sunt aduse înaintea lui Dumnezeu, în izvoare de înțelegere și de milă față de ceilalți. Cel care a cunoscut singurătatea poate deveni omul care nu îi abandonează pe ceilalți. Cel care a suferit din cauza lipsei de comunicare poate învăța să asculte. Cel care nu a primit suficientă iubire poate hotărî să nu transmită mai departe aceeași uscăciune.

Familia creștină nu este o familie fără probleme, ci o familie care nu încearcă să le rezolve fără Dumnezeu. Este locul în care iubirea omenească se întâlnește cu iubirea lui Dumnezeu și unde primim puterea de a ne ridica dacă se întâmplă să cădem. Familia este iubire care vindecă atunci când nu întrebăm doar „Eu ce primesc?”, ci ne întrebăm și „Ce pot face pentru ca omul de lângă mine să fie bine, să se simtă iubit, ascultat și în siguranță?”. Iar acolo unde omul face un pas sincer spre celălalt, Dumnezeu vine în întâmpinarea amândurora și desăvârșește ceea ce iubirea lor, singură, nu ar putea împlini.