Text și context

Patimile și răstignirea lui Hristos sunt precedate, în relatarea Sfântului Ioan, de un moment de intensă emoție. Rugăciunea Sa. Un moment de maximă intimitate cu Părintele. Modul în care se desfășoară o transformă într-un model pentru creștinii de mai târziu. 

Viața veșnică

În partea de început, Părintelui I se oferă ceva asemănător unei dări de seamă. Fiul întrupat Îi vorbește. Îi spune că a venit ceasul și Îi cere proslăvirea. Iisus vorbește aici și despre altceva, extrem de important. Viața veșnică. Arată cum se definește ea. Într-un mod simplu și clar: „Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis”. Cuvintele Sale n-au nevoie de explicații suplimentare. Conțin toate detaliile necesare. 

Preaslăvirea

Ce înțelege însă Fiul întrupat prin termenul de preaslăvire? Cuvintele lui vin să elucideze, cel puțin parțial misterul. Ori poate, îl adâncesc și mai tare: „Şi acum, preaslăveşte-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuţi, cu slava pe care am avut-o la Tine, mai înainte de a fi lumea. Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume. Ai Tăi erau şi Mie Mi i-ai dat şi cuvântul Tău l-au păzit”. Dacă privim înspre ceea ce va spune ulterior, înțelegem că la se referă la ucenici și la cei care-L urmează. 

Rugăciunea pentru lume

De aici și până la rugăciunea pentru ei e doar un pas. Continuitatea e firească. Logica preaslăvirii Fiului trece prin faptul de a-I cere Părintelui să aibă grijă de ucenici: „Eu pentru aceştia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ai Tăi sunt. Şi toate ale Mele sunt ale Tale, şi ale Tale sunt ale Mele şi M-am preaslăvit întru ei. Şi Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt şi Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem şi Noi. ând eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău, pe cei ce Mi i-ai dat; şi i-am păzit şi n-a pierit nici unul dintre ei, decât fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura. Iar acum, vin la Tine şi acestea le grăiesc în lume, ca să fie deplină bucuria Mea în ei”. De fapt aceasta e adevărata formă de rugăciune. Altruistă. Mereu pentru celălalt, nu pentru sine. Menită a arăta dragostea, nu a scoate la iveală egoismul, ori te miri ce dorințe mărunte. 

În loc de concluzii

Atitudinea lui Hristos e una paradigmatică pentru creștinul zilelor noastre. Vine să vorbească despre cum ar trebui să ne rugăm. Mereu pentru alții și binele lor. Niciodată pentru noi. Căci Domnul ne cunoaște, oricum, nevoile. Dacă se poate, pentru vrăjmași, căci asta ar întruchipa superlativul iubirii. Și dacă pentru El, rugăciunea e parte a proslăvirii, de bună seamă va fi și pentru noi. Căci atunci când îi iubim creația și ne îngrijim de ea, Domnul însuși vine să ne iubească și ne proslăvește. Îndrăzniți!