În preajma așa-numitei sărbători de Halloween, vitrinele magazinelor se umplu de dovleci sculptați, schelete, măști înfricoșătoare, iar în unele școli ori grădinițe se organizează petreceri unde copiii, costumați în vrăjitoare, vampiri sau fantome, participă la activități prezentate drept nevinovate prilejuri de distracție. În fapt, este un obicei străin de tradiția noastră creștină care, din păcate, câștigă numeroși adepți.

La prima vedere, asemenea manifestări par lipsite de importanță. Totuși, educația celor mici se realizează nu numai prin cuvinte ori sfaturi, ci și prin imaginile, gesturile sau acțiunile cu care îi familiarizăm. Lucrul privit astăzi ca un simplu divertisment poate deveni o deprindere, influențând, treptat, sensibilitatea lor moral-religioasă. Denumirea „Halloween” provine din expresia engleză „All Hallows’ Eve”, adică Ajunul Tuturor Sfinților, sărbătoare celebrată în creștinismul occidental la 1 noiembrie. Originile sale sunt însă complexe, reunind tradiții populare irlandeze și scoțiene – unele legate de vechea ceremonie celtică Samhain –, datini medievale și influențe moderne americane. Începând din secolul trecut, Halloweenul s-a preschimbat într-un fenomen comercial, dominat de costume, petreceri sau reprezentări inspirate din literatura ori cinematografia de groază.

Prin urmare, deși denumirea păstrează amintirea unei festivități creștine occidentale, Halloweenul contemporan nu constituie o sărbătoare a Bisericii, nu cinstește vreun eveniment din istoria mântuirii, nici nu oferă modele de sfințenie. Dimpotrivă, numeroase manifestări ale sale întrețin fascinația pentru magie, spirite, imagini macabre, transformând frica și înfățișările demonice în motive de amuzament, fără a ține seama de urmările unor asemenea acte asupra sufletului copilului.

Din perspectiva învățăturii ortodoxe, astfel de preocupări nu se pot privi cu indiferență, deoarece Sfânta Scriptură condamnă practicile magice, ghicitul, chemarea duhurilor rele. În cartea Deuteronomului, citim: „Să nu se găsească la tine [...] prezicător sau ghicitor sau vrăjitor [...] nici chemător de duhuri” (Deuteronom 18, 10-11). Desigur, nu orice copil care poartă o mască săvârșește un act de magie, așa cum nici fiecare participant la Halloween nu urmărește practici oculte. Totuși, rămâne întrebarea dacă este nimerit ca simbolurile unor asemenea preocupări să se preschimbe în obiecte de admirație ori divertisment, îndeosebi în cadrul unor activități educative. Sfântul Apostol Pavel îi îndeamnă pe creștini: „Umblați ca fii ai luminii!” (Efeseni 5, 8), adăugând: „Și nu fiți părtași la faptele cele fără roadă ale întunericului” (Efeseni 5, 11). Cuvintele sale nu condamnă orice manifestare artistică, ci ne îndeamnă să cercetăm ce anume hrănește sufletul și ce influențe primim în viața noastră. Tot Apostolul neamurilor ne oferă un criteriu de mare însemnătate: „Câte sunt adevărate, câte sunt de cinste, câte sunt drepte, câte sunt curate, câte sunt vrednice de iubit [...] la acestea să vă fie gândul” (Filipeni 4, 8).

Cât de potrivit se arată îndemnul său atunci când vorbim despre educația celor mici! Dacă dorim să-i creștem în dragostea față de Dumnezeu, față de semeni și față de frumos, de ce am face din chipurile hidoase, din figurile demonice sau din imaginile morții obiecte ale bucuriei lor?

Sfinții Părinți au acordat o atenție aparte influenței exercitate de mediul cultural asupra sufletului omenesc. Sfântul Vasile cel Mare, în cunoscuta sa lucrare Cuvânt către tineri despre folosirea literaturii eline, îi sfătuiește pe tineri să primească din cultura vremii numai cunoștințele folositoare. Servindu-se de imaginea albinelor care aleg din flori ceea ce le este de trebuință, marele ierarh subliniază că se cuvine ca omul să filtreze atent ceea ce citește, ascultă și admiră. Nu fiece informație răspândită într-o societate merită însușită, după cum nu orice obicei ajuns popular contribuie la îmbogățirea sufletească.

Această responsabilitate se vădește deosebit de importantă astăzi, când numeroase manifestări destinate minorilor sau tinerilor sunt concepute mai curând după interese comerciale decât după criterii educative. A îmbrăca un copil într-un costum de demon, de vrăjitoare înfricoșătoare sau de personaj însângerat numai spre a stârni amuzamentul celor din jur nu constituie o dovadă de grijă părintească. Nu întotdeauna micuțul înțelege semnificația imaginilor propuse de adulți. Unii le iau ca pe simple jocuri; pentru alții, cu precădere la vârste fragede, ele devin izvoare de teamă și neliniște. Nu trebuie să exagerăm, susținând că orice mască produce o traumă, dar nici nu putem socoti firească obișnuirea celor mici cu reprezentări ale cruzimii, mutilării ori demonicului. Copilăria are nevoie de frumusețe, seninătate, încredere și ocrotire. Mântuitorul Însuși ne atrage atenția în privința răspunderii noastre față de prunci, avertizând asupra smintirii lor (Matei 18, 6). Este un cuvânt menit să-i pună pe gânduri pe părinți și pe toți cei implicați în educația copiilor.

În România, răspândirea Halloweenului ridică o problemă în plus, poate mai dureroasă: ușurința cu care împrumutăm obiceiuri străine, în vreme ce propriile tradiții creștine sunt treptat uitate sau privite cu o anumită jenă. Mi se pare surprinzător să vezi părinți tineri pregătindu-și cu multă însuflețire micuții pentru Halloween, cumpărând costume, măști, decorațiuni, învățându-i să rostească formula englezească „trick or treat”, însă, la apropierea Crăciunului, omițând să-i îndemne a merge cu colinda. Uneori, tocmai cei ce privesc colindatul ca pe o datină învechită, nepotrivită cu viața modernă sau chiar rușinoasă, găsesc perfect firească umblarea copiilor din casă în casă, costumați în personaje înfricoșătoare, spre a primi dulciuri de Halloween. Ce răsturnare ciudată a valorilor! Ne rușinăm uneori de frumusețea moștenirii noastre, dar îmbrățișăm fără rezerve obiceiuri abia cunoscute.

Există, firește, o asemănare exterioară între cele două practici: și colindătorii, și copiii participanți la „trick or treat” merg din ușă în ușă, fiind răsplătiți cu daruri. Însă cât de mult diferă mesajul lor! Colindătorul vine cu vestea Nașterii Domnului. El aduce în familia gazdei cântarea Betleemului, bucuria păstorilor, închinarea magilor, urarea de pace și belșug. Darul primit semnifică recunoștința și comuniunea dintre oameni. În schimb, formula „trick or treat”, tradusă aproximativ prin „farsă sau dulciuri”, aparține unui joc unde darul se cere sub amenințarea glumeață a unei farse. Nu este vorba, în mod obișnuit, despre o amenințare reală, dar nici despre o vestire cu semnificație religioasă.

Colindul românesc, cu frumusețea și bogăția sa spirituală, a însoțit generații întregi de creștini. Prin el, cei mici au învățat primele adevăruri despre Nașterea Mântuitorului, au descoperit bucuria de a dărui și de a primi, înțelegând legătura dintre credință, familie și comunitate. Cât de trist ar fi ca într-o țară cu o asemenea moștenire să ajungem să cunoaștem mai bine formulele unui carnaval comercial decât versurile colindelor cântate de părinții ori bunicii noștri! Să ne devină mai familiare chipurile vrăjitoarelor sau ale vampirilor decât icoana Nașterii Domnului! Această situație nu se poate explica numai prin curiozitatea copiilor. Adulții sunt cei ce aleg, în mare măsură, sărbătorile promovate în familie și în școală. Ei cumpără costumele, pregătesc petrecerile, acordând importanță unor manifestări care, fără sprijinul lor, nu ar avea aceeași răspândire. De aceea, responsabilitatea revine întâi părinților, apoi educatorilor.

Biserica noastră strămoșească și-a exprimat, de altfel, îngrijorarea față de introducerea Halloweenului în instituțiile de învățământ, atrăgând atenția asupra activităților unde, sub pretextul distracției, minorii se familiarizează cu simboluri oculte și comportamente violente. Îngrijorarea privește tocmai influența unor astfel de reprezentări asupra formării moral-spirituale a elevilor. Problema nu constă în proveniența Halloweenului dintr-o altă țară. Credința creștină nu ne învață să respingem un lucru doar fiindcă aparține unei alte culturi. Dar ne cere să judecăm obiceiurile după înțelesul și urmările lor. Nu orice noutate aduce un câștig, la fel cum nu orice divertisment se potrivește cu sufletul unui copil.

Există încă un aspect demn de luat în seamă. Creștinismul are o înțelegere profundă a morții, întemeiată pe Învierea Mântuitorului. Pentru credincios, moartea nu constituie un spectacol grotesc, nici un prilej de amuzament, ci reprezintă o realitate dureroasă, întâmpinată cu rugăciune, cu nădejde, cu încredere în făgăduința vieții veșnice. Sfântul Apostol Pavel Îl mărturisește pe Hristos drept Cel „Ce a nimicit moartea și a adus la lumină viața și nemurirea” (II Timotei 1, 10).

În tradiția noastră, pomenirea celor adormiți se însoțește cu lumânări aprinse, rugăciuni, milostenie și cu cinstirea memoriei lor. În imaginarul Halloweenului, din contra, moartea apare adesea caricaturizată prin schelete, morminte improvizate, fantome, trupuri însângerate. Diferența nu rezidă numai în reprezentare, ci îndeosebi în atitudinea sufletească. Creștinul privește moartea cu seriozitate și cu nădejde, nu o transformă într-un spectacol menit să provoace groază sau râs.

Halloweenul va continua, probabil, să fie promovat prin reclame, spectacole sau petreceri. Popularitatea sa nu poate constitui însă un argument pentru adoptarea lui fără cercetare. Creștinul are datoria să păstreze vie conștiința propriei credințe, neîngăduind ca valorile acesteia să fie înlocuite, pe nesimțite, de modele lipsite de conținut duhovnicesc. Avem o moștenire ortodoxă de o frumusețe rară, cu sărbători care luminează viața familiei, cu datini ce au păstrat credința de-a lungul veacurilor, cu sfinți care ne arată însemnătatea adevăratei biruințe asupra răului. Ar fi păcat să-i îndepărtăm pe prunci de o asemenea bogăție, oferindu-le în schimb doar strălucirea trecătoare a unor divertismente comerciale.

Să nu uităm că sufletul copilului se aseamănă cu un pământ roditor unde fiece cuvânt, imagine ori deprindere lasă o urmă. Ceea ce sădim în el astăzi va rodi peste ani. De aceea, să avem grijă ca în inimile celor mici să crească dragostea de Dumnezeu, respectul față de oameni, bucuria binelui și prețuirea frumuseții. Iar când va veni vremea să bată la ușile semenilor noștri, să-i învățăm să vină nu cu măști înfricoșătoare sau cu amenințarea unei farse, ci cu obrajii luminați de bucurie, aducând vestea sfântă cântată de neamul românesc de-a lungul veacurilor: „O, ce veste minunată în Betleem ni s-arată!”.