Meditație duhovnicească la Duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci
Crucea schimbă însăși perspectiva asupra durerii și a suferinței și, de aceea, suferința omului capătă sens atunci când este unită cu Hristos și transfigurată prin credință, răbdare și nădejde.
Duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci ne așază pe toți înaintea unei realități fundamentale a credinței dreptmăritoare – și anume a faptului că Cinstita Cruce nu a fost doar un instrument al suferinței, ci mai ales locul în care iubirea lui Dumnezeu s-a descoperit în forma ei deplină.
Una dintre Evangheliile acestei duminici, care se vor citi în cadrul Sfintei Liturghii, pentru că sunt cel puțin două la număr (cea dinaintea Înălțării Sfintei Cruci, a Înnoirii și a Cuviosului), ne conduce spre dialogul dintre Mântuitorul Hristos și Nicodim, un om instruit, căutător al adevărului și reprezentant al elitei religioase a timpului său. Hristos îi descoperă acestuia taina mântuirii nu printr-o construcție intelectuală, ci printr-o revelație care depășește limitele oricărei rațiuni omenești: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat...” (cf. Ioan 3, 16).
În centrul acestei afirmații se află iubirea. Dumnezeu nu mântuiește lumea de la distanță, ci intră El Însuși în istoria ei, asumând condiția umană și acceptând până la capăt consecințele păcatului și ale morții. Crucea devine, astfel, locul întâlnirii dintre dreptatea lui Dumnezeu și iubirea Sa milostivă.
Imaginea șarpelui de aramă înălțat oarecând de Moise în pustie este o prefigurare profundă a Crucii. Israelitul mușcat de șarpe trebuia să privească spre semnul ridicat de Moise pentru a trăi. În aceeași perspectivă, omul rănit de păcat este chemat să privească spre Hristos Cel răstignit. Nu simpla privire fizică vindecă, ci credința prin care omul recunoaște în Hristos Cel răstignit pe Izvorul vieții sale (cf. Numeri 21, 4-9).
Crucea schimbă, prin urmare, însăși perspectiva asupra durerii și a suferinței și, de aceea, suferința omului capătă sens atunci când este unită cu Hristos și transfigurată prin credință, răbdare și nădejde.
Într-o cultură a zilelor noastre care caută permanent succesul, confortul și evitarea oricărei forme de sacrificiu, Crucea ne amintește că maturitatea duhovnicească presupune și capacitatea de a iubi aproapele atunci când iubirea costă. A purta crucea înseamnă a rămâne credincios binelui chiar și atunci când acesta nu este răsplătit imediat, a ierta când avem motive să păstrăm unele resentimente, a spune adevărul fără ură, ci cu multă bunătate, și a sluji fără a cere recunoaștere pentru „performanțele” duhovnicești.
Crucea este, astfel, și o hermeneutică a existenței creștine: ne învață să citim viața nu numai prin prisma succesului sau a eșecului, ci prin prisma comuniunii cu Dumnezeu. Uneori, ceea ce pare a fi o înfrângere înaintea oamenilor poate deveni, în iconomia lui Dumnezeu, începutul unei învieri. De altfel, viața noastră trebuie trăită ca o Înviere continuă, până la sfârșitul vieții noastre.
Sfântul Apostol Pavel va face o mărturisire cu o forță teologică impresionantă: „Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos” (cf. Galateni 6, 14). Ce observăm? Că Cinstită Cruce nu este un paradox care trebuie ascuns, ci este centrul identității creștine. Ea arată că puterea lui Dumnezeu nu se manifestă întotdeauna în formele spectaculoase pe care le așteaptă lumea, ci poate lucra prin smerenie, jertfă și iubire.
Înaintea Sfintei Cruci suntem, așadar, invitați să ne întrebăm: ce facem cu propriile noastre cruci? Le purtăm singuri, cu revoltă și deznădejde, sau le așezăm în mâinile lui Hristos? Pentru că diferența dintre o cruce care zdrobește și o cruce care sfințește este, adesea, prezența lui Hristos în mijlocul ei, sau, mai exact, modul în care ne raportăm noi la ea.
Duminica aceasta ne pregătește pentru sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci, o sărbătoare cu post aspru, chiar negru. Într-un sens mult mai profund, ne pregătește pentru o înțelegere autentică a vieții creștine: nu există Înviere fără Cruce, după cum Crucea primită în Hristos nu rămâne fără răspunsul Învierii.
Să privim, așadar, spre Cruce nu cu teamă, ci cu credință, nu ca înspre un simbol al neputinței și înfrângerii, ci ca spre tronul iubirii jertfelnice a lui Hristos.
Iar atunci când propriile noastre puteri se vor împuțina, să ne amintim că nu ni se cere să purtăm singuri crucea vieții. Cel Care ne-a încredințat-o la Sfântul Botez ne și ne cheamă să-I urmăm poartă împreună cu noi greutatea și ne conduce, prin Cruce, spre Înviere!
Despre Iubirea Răstignită care rămâne Vie
Site dezvoltat de DOXOLOGIA MEDIA, Arhiepiscopia Iașilor | © doxologia.ro