Praznicul Rusaliilor sau al Pogorârii Sfântului Duh este una dintre cele mai mari sărbători ale creștinătății, deoarece marchează momentul în care Hristos Dumnezeu trimite în lume pe Duhul Sfânt pentru a întemeia în chip văzut Biserica și pentru a continua lucrarea Sa mântuitoare. Dacă prin Întrupare Fiul lui Dumnezeu a venit în lume, iar prin Jertfa și Învierea Sa a deschis oamenilor calea mântuirii, prin praznicul Cincizecimii, această mântuire devine vie și lucrătoare în sufletele credincioșilor. Duhul Sfânt este Cel care unește pe oameni cu Hristos, adună neamurile în unitatea credinței, sfințește creația și modelează în inima omului chipul lui Dumnezeu.

Biserica mărturisește că Duhul Sfânt este „Domnul de viață Făcătorul”, Cel care susține întreaga creație și lucrează necontenit în viața lumii. El ne naște la o viață nouă prin Sfântul Botez, ne întărește prin Mirungere, ne curățește prin Pocăință și ne unește cu Hristos prin Sfânta Euharistie. De aceea, Cincizecimea, numită în popor și Rusaliile, nu este doar amintirea unui eveniment petrecut odinioară la Ierusalim, ci sărbătoarea prezenței vii a Duhului Sfânt în Biserică și în sufletele noastre.

În jurul acestui mare praznic împărătesc s-au format, de-a lungul timpului, numeroase tradiții populare. Unele exprimă frumusețea credinței și a sărbătorii numite de Sfântul Ioan Gură de Aur „metropola sărbătorilor”, în timp ce altele au fost influențate de credințe precreștine, de superstiții sau de interpretări magice care nu se regăsesc în învățătura ortodoxă. De aceea, este important să știm care dintre ele sunt ziditoare duhovnicește, îndepărtând ceea ce umbrește adevărul Evangheliei.

Una dintre cele mai răspândite și mai frumoase tradiții este împodobirea bisericilor și a caselor cu ramuri verzi de tei, nuc sau, mai rar, stejar. Verdele simbolizează viața, reînnoirea și lucrarea dătătoare de viață a Duhului Sfânt. În multe locuri, credincioșii aduc la biserică ramuri de tei care sunt binecuvântate și apoi așezate la icoane sau la porțile gospodăriilor. Acest obicei nu are un caracter magic, ci unul simbolic și liturgic, exprimând dorința ca binecuvântarea lui Dumnezeu să însoțească familia și casa. De asemenea, este vrednică de apreciat tradiția participării la Sfânta Liturghie și la Vecernia plecării genunchilor când, după perioada pascală, credincioșii îngenunchează din nou în rugăciune, ascultând impresionantele rugăciuni prin care Biserica invocă harul și lucrarea Sfântului Duh asupra întregii lumi. 

O tradiție profund creștină este și pomenirea celor adormiți în sâmbăta dinaintea praznicului. Ofrandele aduse pentru sufletele celor trecuți la Domnul, rugăciunea și milostenia arată credința noastră în comuniunea dintre cei vii și cei adormiți și în puterea rugăciunii pentru cei plecați din această viață. Întâlnim în multe zone din țară folosirea vaselelor de lut, căni, străchini care se umplu cu mâncare și se împart semenilor. De ce oare înțelepții noștri bătrâni au ales să includă în ritualul Moșilor de vară străchinile confecționate din pământ? Nu cumva are legătură cu vechea zicală a vârstnicilor care aveau conștiința că, după ce vor păși „dincolo”, se vor face „oale și ulcele”? Credeau, așadar, că moartea nu înseamnă o dispariție în van, nici o trecere în neființă, cum greșit se exprimă unii astăzi. Păstrau neclintită convingerea că sufletul se întoarce la Dumnezeu, Care l-a dat, iar trupul, în pământul din care a fost luat, după cum glăsuiesc rugăciunile din slujba înmormântării inspirate din Sfânta Scriptură (Eclesiastul 12, 7). Ce profund adevăr!

Se observă lesne o similitudine între etapele vieții umane și cele ale plămădirii unui vas de către olar. Nașterea poate fi asociată cu pregătirea și dospirea argilei. Creșterea, educarea și pregătirea pentru viață a copilului corespund cu modelarea obiectelor din lut. Etapele uscării și arderii acestora se aseamănă cu educarea și maturizarea insului. Virtuțile, frumusețea și așezarea duhovnicească a ființei ne trimit cu gândul la procesul de ornare a vaselor trecute prin fierbințeala cuptoarelor, dar și folosirea lor. Sfârșitul, desigur, se petrece cam în același chip cu spargerea ori deteriorarea vasului.

Există însă și credințe populare care nu pot fi susținute din perspectivă ortodoxă. De exemplu, în unele regiuni ale țării se vorbește despre „rusalii” ca despre niște ființe nevăzute, zâne sau duhuri care ar pedepsi oamenii ce lucrează în aceste zile. O asemenea concepție nu aparține credinței noastre dreptmăritoare. Pentru Biserică, Rusaliile nu sunt duhuri răzbunătoare, ci sărbătoarea iubirii lui Dumnezeu manifestată prin trimiterea Sfântului Duh. Bunul creștin respectă sărbătoarea nu din teamă de pedepse misterioase, ci din dragoste față de Dumnezeu și din dorința de a-I mulțumi pentru darurile Sale. Din aceeași categorie fac parte și credințele potrivit cărora anumite persoane ar putea fi „luate de rusalii”, îmbolnăvite sau pedepsite de puteri nevăzute dacă nu respectă anumite interdicții tradiționale. Astfel de idei provin dintr-un fond mitologic vechi și nu au temei în Sfânta Scriptură sau în învățătura Bisericii. Dumnezeu nu lucrează prin spaimă și superstiție, ci prin har, libertate și iubire.

În unele zone se păstrează obiceiul purtării pelinului sau al usturoiului pentru alungarea spiritelor rele. Ca plante medicinale ori ca elemente de tradiție populară, acestea pot avea valoarea lor. Însă atunci când li se atribuie puteri supranaturale sau rol de protecție magică, ele devin incompatibile cu credința dreptmăritoare. Creștinul nu se apără prin talismane, ci prin rugăciune, prin semnul Sfintei Cruci, prin participarea la Sfânta Liturghie și cuminecarea cu Hristos euharistic. Harul dumnezeiesc mângâietor și proniator se împărtășește credincioșilor și prin celelalte sfinte slujbe sau ierurgii ale Bisericii. La fel trebuie privite și diversele practici de ghicire a viitorului, descântecele sau ritualurile de „dezlegare” asociate în unele locuri cu Rusaliile. Acestea nu au nicio legătură cu sărbătoarea Pogorârii Sfântului Duh și sunt respinse de Biserică, deoarece mută încrederea omului de la Dumnezeu către practici magice și superstițioase.

Așadar, praznicul Pogorârii Sfântului Duh este o revărsare de lumină și har; este sărbătoarea comuniunii și a vieții noi în Hristos. Tradițiile care exprimă cinstirea zilei, participarea la slujbe, pomenirea celor adormiți, împărțirea de pomană a vaselor de lut și împodobirea bisericilor cu ramuri și frunze verzi trebuie păstrate și cultivate. În schimb, credințele despre duhuri răzbunătoare, talismane protectoare, vrăji, descântece sau alte practici magice trebuie abandonate, deoarece ele nu aparțin credinței ortodoxe. Adevărata ocrotire a creștinului vine de la Dumnezeu prin lucrarea Sfântului Duh, Cel care „pretutindenea este și toate le împlinește”, luminând, sfințind și călăuzind întreaga noastră viață spre Împărăția Cerurilor.