Prea multe lucruri de spus despre Sfânta Olimpiada nu sunt, deoarece viața ei simplă, retrasă și smerită nu a lăsat posterității prea multe dovezi ale trecerii efemere pe pământ, însă cele ce au rămas, în special amintirea întipărită în memoria părintelui Petroniu de la Muntele Athos, fiul ei, care reprezintă cea mai valoroasă și consistentă mărturie, ne ajută, totuși, să creionăm o biografie minimală, pe care chiar putem să o și separăm în două părți – aspecte biografice și profil spiritual.

În alcătuirea acestei biografii m-am folosit de documentele de stare civilă păstrate la Arhivele Naționale Piatra-Neamț, în arhivele Parohiei „Sfântul Nicolae” Farcașa și în cele ale Primăriei Comunei Farcașa, județul Neamț, de două lucrări publicate, precum și de mărturii ale persoanelor care au cunoscut-o pe Olimpiada Tănase, inclusiv o nepoată, Genoveva Schllic.

Sfânta Olimpiada Tănase s-a născut pe 8 septembrie 1880, ora 10, așa cum vedem în Registru pentru născuți, căsătoriți și decedați, păstrat la Arhivele Naționale Piatra-Neamț, în satul Farcașa, județul Suceava, actualmente județul Neamț, din părinții Grigorie a Saftei, în vârstă de 42 de ani și Sultana Grigorie a Saftei, în vârstă de 36 de ani, ambii fiind muncitori. Ni s-a păstrat chiar și actul de naștere al sfintei Olimpiada, care confirmă toate informațiile din actele mai sus citate.

Date din biografia sfintei Olimpiada Tănase mai aflăm tot din Arhivele Statului Piatra-Neamț, unde se păstrează declarația de căsătorie a acesteia, prin care se arată că s-a căsătorit cu Ion Pintilie Tănase, pe 31 ianuarie 1903. În declarație găsim, cu nume, vârstă și ocupație, și pe părinții mirilor, pe martori, dar și pe oficiant.

Trebuie să menționăm că Olimpiada Tănase apare în documente înregistrată cu mai multe variante de nume sau chiar cu mai multe nume, după cum vom vedea în exemplele găsite prin arhive, iar în sat, așa cum mi-au spus persoane care au cunoscut-o, era numită Nica, „moșica Nica”, „Nica lui Ion Tanasă”, după numele soțului, sau „Nica a Sultanei”, după numele mamei. De asemenea, inclusiv numele „Tănase” apare scris în documente cu diferite variante, precum „Tanasă”, „Tanase” sau „Tănasă”, în funcție de percepția celor care au redactat respectivul act.

Mergând mai departe, alte date despre biografia sfintei, păstrate în arhive, exceptând actele de deces, nu se cunosc, dar din mărturia persoanelor care au cunoscut-o am mai aflat că aceasta a avut 8 copii. Astfel, nepoata Genoveva Schllic, Victoria Ionel, cea care a fost vecina Olimpiadei din anul 1954 și până la moartea ei și Eugenia Andreescu, ne spun numele celor 6 fete și al celor 2 băieți.

Poate că nu este nepotrivit să adăugăm aici o informație despre părintele Petroniu, care cred că nu este cunoscută până acum. Este vorba despre actul său de naștere, găsit la Arhivele Statului Piatra-Neamț, odată cu documentele despre mama sa.

Despre aspectul fizic știm de la nepoata Genoveva Schllic că Sfânta Olimpiada sau Bătrâna, după cum o mai numește aceasta, „era o femeie puternică, robustă, muncitoare”, iar de la celelalte două femei intervievate, aflăm că Sfânta era de statură mijlocie, voinică, blondă și frumoasă. Și tot de la ea mai aflăm și că Olimpiada era o femeie harnică și o gospodină pe măsură; muncea pământul, cultiva cânepă și in și creștea vite. Nu lipsea din curtea ei niciodată vaca cu lapte. Prețuia pământul pe care-l îngrijea cu toată dragostea și avea tot necesarul ce trebuia în casă de pe propriul pământ. Cultiva și flori printre legume, care erau foarte frumoase. Același lucru ne spune și părintele Petroniu despre mama sa, cel care afirmă că era a o bună mamă, crescându-și copiii cu frica de Dumnezeu, dar și o gospodină la fel de bună, ocupându-se nu doar de cele casnice și gospodărești, ci și de treburile agricole.

Tot de la doamna Genoveva mai aflăm și un lucru inedit; Sfânta Olimpiada se mai ocupa și cu moșitul copiilor, fiind numită „moașa satului”, „moșica” sau „Nica”.

Spre finalul vieții i-a scăzut auzul și văzul și a avut probleme cu picioarele, care erau umflate și care au supurat la un moment dat, motiv pentru care mergea sprijinindu-se de un baston, suferind mult, avea gută.

Sfânta Olimpiada a încetat din viață în anul 1967, pe 4 iulie, conform celor relatate în Registrului de Stare Civilă pentru Decedați, din Arhiva Primăriei Comunei Farcașa, așa cum ne informează și fiul acesteia, părintele Petroniu Tănase, (insuficiența cardiorespiratorie).

Din păcate, alte informații de natură biografică despre Sfânta Olimpiada Tănase nu există, lucru cauzat de lipsa documentelor sau a informațiilor orale, aspecte care caracterizează pe deplin viața omului simplu de la țară, ale cărui urme sunt de cele mai multe ori condamnate uitării odată cu trecerea timpului și cu dispariția celor care l-au cunoscut.

Profilul spiritual al sfintei Olimpiada Tănase

Cea mai importantă parte a vieții unui sfânt este cea care relatează despre sfințenia vieții sale, despre faptele și despre efectul și ecoul acestora asupra posterității. Cât despre Sfânta Olimpiada Tănase, așa cum am observat deja, informațiile sunt puține, dar suficiente pentru înțelege dimensiunea personalității și sfințeniei ei. De aceea, în cea de-a doua parte a acestui material îmi voi concentra atenția asupra duhovniciei și sfințeniei Olimpiadei, având ca principală sursă de informare profilul ei de sfânt, creat de părintele Petroniu, cel care nu doar că a cunoscut-o îndeaproape, fiindu-i mamă, ci a și știut să surprindă caracteristicile ei spirituale.

Despre Sfânta Olimpiada Tănase aflăm că a fost foarte credincioasă și evlavioasă, ținând cu religiozitate toate sărbătorile de peste an, mai mari și mai mici, toate posturile și toate pomenirile, conform spuselor părintelui Petroniu, dar și al celorlalte persoane cu care am vorbit.

Odată, într-un anumit moment, i-a spus vecinei Victoria, fără ca aceasta să mai țină minte și motivul exact: „Duminica să dați ceva de pomană”, iar altădată i-a spus aceleiași persoane ca lunea să citească acatistul Sfinților Arhangheli și să dea de pomană pentru „cumpene și primejdii în casă”. Din toate aceste mărturii înțelegem că Sfânta Olimpiada nu doar că oferea prin propria-i persoană și conduită un excelent exemplu de creștin autentic, ci mai și oferea sfaturi celor din jur, sfaturi cucernice și folositoare celor care vor să ducă o viață duhovnicească.

Sfânta Olimpiada era și o persoană foarte milostivă, fapt relevat și de părintele Petroniu, care ne spune că „milostenia îi era grija de căpetenie. Pe străini îi chema de pe drum, îi ospăta și-i odihnea. Niciun sărac nu pleca cu mâna goală. [...] În fiecare sâmbătă de dimineață dădea de pomană pentru cei adormiți: un blid cu lapte sau cu mâncare, o cofă de apă duse unei vecine”. Mai mult, de la nepoată aflăm că nu trecea o zi fără să miluiască pe cineva măcar cu o vorbă bună sau cu o cană de apă. Ospăta străinii cu ce avea și-i găzduia.

Vecina Victoria ne spune că atunci când pleca de la ea, aceasta mereu îi dădea câte ceva, spunând: „Ia du-te tu Glichiră (una dintre fiice) și dă-i un măr, o pară, un ou”. Putem observa că, deși Sfânta Olimpiada era săracă, așa cum ne spune Eugenia Andreescu: „nu era bogată, a dus-o greu. A rămas văduvă cu atâția copii”, totuși dădea mereu de pomană câte ceva, după posibilități, încât nimeni dintre cei care veneau la ea nu plecau nemiluiți. Iar tot aici trebuie adăugat și faptul că Sfânta nu pleca nicăieri în vizită, pe la vecini, prin sat, fiind o femeie discretă, iar vecina Victoria spune că „nu am văzut-o la poarta nimănui” și că în răstimpul cât a prins-o în viață nu crede că a plecat vreodată de acasă, pentru că era și „bolnăvicioasă de picioare”, acesta fiind motivul pentru care în ultimii ani de viață nici la biserică nu prea a mai putut merge.

Însă, datorită faptului că făcea prescuri pentru biserică, femeile veneau la ea, iar Eugenia Andreescu spune că lumea mergea la ea, dar ea nu pleca la nimeni. Probabil că tot în aceste momente, când venea lumea la ea după prescuri, vorbea despre părintele Petroniu și despre parcursul său monahal, așa cum ne spun persoanele care ne-au oferit mărturii.

„Nu am văzut-o niciodată – relatează Genoveva – supărată, nervoasă sau să vorbească urât cu cineva, să se certe, să umilească, să blesteme sau să pomenească pe cel rău. Totdeauna avea un cuvânt bun de spus la o problemă, necaz sau supărarea cuiva”.

Mai mult, lumea nu venea la ea doar pentru că făcea prescuri pentru biserică, ci și pentru a căuta alinare sau un sfat bun, așa cum ne spune Victoria Ionel, cea care mergea să se destăinuie vorbind cu ea și cu fiica acesteia, Glicheria: „m-am îndemnat mult cu ea, mai ales cu Glichira”. Făcând această afirmație, doamna Victoria a izbucnit în plâns, amintindu-și de momentele grele ale vieții ei, dar și de sprijinul găsit la Sfânta Olimpiada și mai ales la fiica acesteia pentru că, după trecerea la cele veșnice a Olimpiadei, Victoria și Glicheria au rămas vecine pentru încă mult timp, cea dintâi fiind inclusiv martor al suferințelor din ultimele zile de viață ale Glicheriei.

Sfânta Olimpiada respecta cu religiozitate sărbătorile, după cum deja am spus, pregătind mereu cu o zi înainte mâncarea pentru ziua de sărbătoare, iar când suna clopotul pentru vecernie, înceta orice activitate casnică sau gospodărească, așteptând sărbătoarea. Toată familia mergea la biserică, cerându-și unul altuia iertare, lucru pe care îl făceau inclusiv cu vecinii. Postea trei zile pe săptămână, iar posturile din timpul anului erau ținute cu sfințenie, de toată familia, inclusiv de copii și chiar și în caz de boală.

Evlavia și dragostea ei pentru ajutorarea aproapelui transpare și dintr-o întâmplare dintr-o Joia Mare, relatată de părintele Petroniu, când acesta o întreabă unde fusese de dimineață, iar răspunsul primit este unul cât se poate de grăitor. Sfânta Olimpiada fusese la o vecină bolnavă să-i ducă un dar și să-i spele picioarele în amintirea gestului Mântuitorului, zicând: „Domnul Hristos să spele picioarele ucenicilor, și eu să nu fac nimic pentru el! Am făcut și eu măcar atât, am spălat picioarele Marioarei lui Gavril, care zace în pat, și i-am tras o pereche de colțuni noi în picioare”. Vedem cât de mare este această dovadă de smerenie și de dragoste față de aproapele aflat în suferință, dar mai ales față de Hristos, modelul pe care l-a urmat. Apoi, mai aflăm că în Vinerea Mare toată ziua a stat cu ochii înlăcrimați spunând că îi vine să plângă și să răcnească de durere gândindu-se la cât a îndurat Hristos pentru noi, iar în Sâmbăta Mare a spus despre păștile și cozonacii pe care i-a făcut că: „nu pentru mâncat le-am făcut așa de frumoase, că nici nu-mi vine să mă ating de ele, ci pentru că așa-i de mândră fața Domnului Hristos la Paști”. Este greu de relatat în cuvinte sentimentele de dragoste și de iubire profundă, autentică și simplă ale sfintei, care se desprind din aceste relatări. Dacă privim rapid, aparent simplele fapte și cuvinte sunt în fapt dovada unei credințe pure și statornice. Chiar dacă trăia în lume, între oameni, ea trăia de fapt în Hristos, iar cele ce-o înconjurau erau doar noi mijloace și posibilități de a-și spori iubirea față de Dumnezeu și de a înainta în credință. Pare că nu avea nevoie de nimic material pentru ea, cele spirituale și lăuntrice fiindu-i suficiente pentru viața pe care o ducea.

Părintele Petroniu ne mai povestește despre faptul că era obiceiul în sat ca la biserică femeile mai tinere să sărute mâna celor mai în vârstă și să le dea și un ban, iar Sfânta Olimpiada i-a spus părintelui că „niciodată n-am cheltuit pentru mine acești bani, ci cumpăr cu ei lumânări și le aprind la Maica Domnului, iar acasă fac câte zece mătănii de fiecare franc, pentru sănătatea cui mi i-a dat”.

Deși nu avea carte, Sfânta Olimpiada știa pe de rost Crezul, Visul Maicii Domnului și Epistolia, pasaje întregi din Sfânta Evanghelie și din Psalmi, precum și multe rugăciuni, tropare și stihiri, toate învățate de la biserică. Se ruga mereu – ne spune același părinte – iar când rămânea singură se ducea repede în fața icoanelor făcând cruci și metanii. Se ruga rostind cu căldură și apăsat numele lui Iisus și al Maicii Sale, cu încredere și nădejde în ajutorul lui Dumnezeu.

Conștientă de efemeritatea omului pe pământ, s-a pregătit din timp de trecerea din lumea aceasta, cu cele necesare, dând de pomană toate celelalte lucruri pe care le mai avea, puține de altfel, care îi erau de prisos. Apoi, când se apropia de obștescul sfârșit, i-a cerut Glicheriei: „Să chemi pe părintele Ionică să mă spovedească și să mă împărtășească”. A postit cele trei zile ale postului Sfinților Apostoli, s-a spovedit și s-a împărtășit și la un moment dat i-a spus Glicheriei: „Adă fuga tulpanul să mă îmbrobodesc, că uite, vin pe cărare trei femei în alb”, dar pe care fiica încercând să le vadă, nu putea. Sfânta Olimpiada mai adaugă „Lasă, că au treabă cu mine”.

După momentul împărtășaniei s-a luminat la față, nu a mai mâncat, ci a băut doar apă, deoarece avea arșiță, apoi a devenit veselă ca de obicei și a început să cânte cântările bisericești pe care le știa, rugându-se la Mântuitorul și la Maica Domnului.

Tot părintele Petroniu mai adaugă: „În ultima zi, luni și noaptea spre marți n-a mai dormit deloc, ci s-a rugat mereu în șoaptă. Apoi i-a spus Glicheriei: «Să-mi faci pomenire frumoasă, cu colivă, cu prescuri, cu flori și busuioc... Să dai părintelui dezlegarea cea albă, ca să o aibă amintire de la Mama lui...». Marți dimineața (4 iulie) a cerut Glicheriei lumânarea, martor fiind și nepoata Genoveva, a deschis ochii și a șoptit: «Iartă-mă», apoi s-a întors pe o parte și a adormit ca în somn... Sufletul îi zburase din vasul de lut atât de chinuit de dureri și de necazuri. Fața îi era liniștită și un zâmbet îi încremenise pe buze...”.

Este limpede că Olimpiada a trecut din viața aceasta deplin împăcată cu Dumnezeu, ca un creștin autentic, care nu lasă în urmă decât amintirea sa plăcută, faptele sale bune și un zâmbet. Nu credem că este nevoie de o dovadă mai grăitoare sau de cuvinte lămuritoare ca să înțelegem cine a fost și ce a fost Olimpiada Tănase, dar și ce viață a avut, deoarece faptele vorbesc de la sine.

Deși există puține dovezi, din cele expuse aici considerăm că informațiile sunt suficiente pentru a înțelege cine a fost omul și sfântul, ambii întruchipați de cea care a fost mama, gospodina și „femeia bună la suflet” – Nica a lui Ion Tănase, după cum o cunoșteau contemporanii săi, și cea care a devenit Sfânta Olimpiada de la Farcașa, exemplu de simplitate și de credință tare și autentică, ambele ipostaze servindu-ne nouă astăzi ca model.

(Prelegere prezentată în cadrul Simpozionului Internațional „Dumitru Stăniloae” 2026)