Şezând odată Avva Siluan cu fraţii, s-a făcut întru uimire [ecstaz] şi a că­zut pe faţă; apoi, după puţin sculându-se, plângea, iar fraţii îl rugau pe dânsul, zicând: „Spune-ne nouă, părinte, ce ai?" Iar el tăcea şi plângea. Iar dacă mai vârtos l-au silit, a zis: „Eu la judecată m-am răpit, şi am vă­zut pe mulţi dintre călugări ducându-se în muncă, şi pe mulţi dintre mireni ducându-se întru împărăţie". Pentru aceasta şi plângea de-a pururea bătrânul, şi niciodată nu voia să iasă din chilia lui; iar de se şi întâmpla să iasă, silit fiind de vreo treabă, îşi acoperea fata cu culionul.

 

(Everghetinosul, vol. 1-2, traducere de Ștefan Voronca, Editura Egumenița, Galați, 2009, p. 60)