Pe părintele Nifon l-am cunoscut în anii de seminar, când slujea ca preot pensionar. Auzisem că într-unul din satele din jurul Sloboziei (Ialomița) e un preot bătrân care a făcut pușcărie în vremea comuniștilor, iar la o slujbă de hram l-am cunoscut și eu.  Era un om scund, dar zdravăn, cu chip brăzdat de vremi și de multe greutăți, însă vesel, cu privirea blândă și dornic să-i învețe câte ceva pe tinerii seminariști.  

L-am reîntâlnit la sfârșitul studenției mele, spre sfârșitul vieții sale, în 2014 când, preocupat fiind cu o lucrare de absolvire despre temnițele comuniste l-am rugat să îmi povestească în cadrul unui scurt interviu despre experiența sa. Redau în următoarele rânduri o parte din lucrurile pe care părintele le-a trăit, așa cum dânsul mi le-a povestit.

Arestarea și condamnarea

Părintele Nifon era ieromonah la Mănăstirea Rohia când, în Săptămâna Mare a anului 1948, a fost trimis să suplinească la o parohie din apropiere. Epitropul bisericii, Andrei, adăpostea în casă câțiva fugari urmăriți de autorități. La cererea acestuia, părintele i-a spovedit pe cei adăpostiți și i-a procurat penicilină unuia dintre ei, bolnav de tuberculoză. După descoperirea și arestarea fugarilor, declarațiile obținute sub tortură au condus și la părintele Casian. A fost ridicat noaptea, în cătușe, din incinta mănăstirii: „Nici eu nici altcineva nu știam pe cine sau ce caută, când am spus că mă cheamă Nifon, m-au luat pe sus și m-au dus la stareț și i-au zis: Pe ăsta îl luăm noi, e un bandit. Are să ne spună el și laptele pe care l-a supt de la mă-sa.”.

Ancheta s-a desfășurat în bine-cunoscutul stil al epocii: declarații obținute prin constrângere și afirmații vădit false. La judecată procurorul a ignorat însă dosarul, formulând o singură acuzație: a oferit sprijin fugarilor. Avocatul din oficiu, Negrea Ioan, a formulat o apărare simplă, dar care rămâne emblematică prin amplitudinea implicației sale spirituale: „Acest preot nu a făcut altceva decât să respecte evanghelia sa. A dat de mâncare celui flămând.”.

Detenția 

Între 1948 și 1955, părintele Nifon a trecut prin șapte unități de detenție: Lăpușu Unguresc, Baia Mare, Satu Mare, Oradea, Baia Sprie, Aiud și Gherla. În fiecare dintre aceste locuri a îndurat chinuri și torturi prin metode pline de cruzime și de ingeniozitate lipsită de orice urmă de umanitate. La Lăpușu, deținuții erau închiși în barăci înguste de scândură, atât de mici încât încăpea doar un om. „Am adormit în celulă și, când m-am trezit, am lovit, fără să-mi dau seama ușa celulei. Ghinionul a făcut ca milițianul să fie chiar în dreptul meu. Pe pretext că am vrut să evadez, m-a tras de barbă de am crezut că or să-mi smulgă pielea de pe față și m-au strâns cu cătușile de mâini până s-au făcut negre.”

O perioadă de doi ani a petrecut-o la închisoarea din Baia Sprie unde alături de alți deținuți face greva foamei ca protest pentru că le era îngrădit în mod ilegal dreptul la corespondență și, mai ales, pentru că laptele, care era destinat hranei deținuților, era folosit de către administrația închisorii pentru a hrănii vitele și porcii. Acesta a fost sfârșitul detenției la Baia Sprie, s-a sesizat administrația superioară și protestatarii au fost mutați la Gherla, apoi la Aiud. 

La Aiud au fost duși cu duba de fier până pe culoarul închisorii pentru a nu putea vedea unde se află. Închisoarea era ceva mai modernă, cu mozaic pe jos și în celulă aveau WC, nu tinetă. Pe timpul zilei însă nu aveau voie să stea pe pat, ci doar în picioare. „Cât era ziua de lungă toți eram obligați să stăm în picioare. Câte unii, mai bătrâni, nu mai rezistau și cădeau, leșinau. Îi luam și îi puneam pe pat într-un colț astfel încât să nu poată fi văzuți pe vizetă. După ce se dădea stingerea nu aveai voie sa mai scoți niciun cuvânt.”

La Gherla, pentru că avea talent la sculptură și se pricepea la lucrul cu lemnul, părintele Nifon a lucrat la atelierul de tâmplărie, ceea ce i-a îndulcit pedeapsa. De la Gherla părintele și-a amintit că într-o zi a venit gardianul, a deschis vizeta și a întrebat: care-i preot aici? Era mânios, căci auzise cântece bisericești, iar părintele Nifon era singurul preot din celulă. Gardianul, bineînțeles, credea că părintele a cântat. A fost pus pe burtă, pe podeaua rece și a stat așa toată noaptea până a doua zi când s-a hotărât pedeapsa: zece zile la Neagra. „Neagra era o cameră în care era apă ca de o palmă pe jos și în rest nu era nimic, nici măcar o cărămidă sau o piatră. Iar noi deținuții eram îmbrăcați doar cu o cămașă. Ca hrană la Neagra primeam zilnic 100g de pâine și o cana de apă fiartă.”

Totuși, Neagra nu era cea mai grea metodă. Coșciugul era o altă metodă de tortură mai aspră: „Era o cutie de lemn cu cuie bătute pe interior și erai băgat 10 zile aici. Când ieșeai aveai picioarele umflate căci trebuia să stai drept, nu te puteau sprijini căci te împungeau cuiele.”

Eliberarea și domiciliul forțat la Fundata

Părintele își amintea că nu se făceau eliberări din mijlocul deținuților, ci erau mutați în ultima perioadă de detenție într-o cameră separată pentru a nu afla adresele altor deținuți și a putea transmite astfel vești despre aceștia acasă. La 15 ianuarie 1955, părintele Nifon a fost eliberat, dar cu domiciliu obligatoriu la Fundata – un sat format din alți oameni, victime ale aceluiași regim: deportați în Bărăgan. Anterior sosirii, a fost reținut două zile la sediul Miliției din Slobozia, fără hrană. Termenul inițial de doi ani s-a prelungit, în fapt, la aproape trei decenii căci lipsit de posibilitatea de a reveni în mediul monahal și constatând nevoia spirituală a comunității, a ales să rămână și să slujească acolo, ca preot, până în 1984 când securitatea i-a impus să părăsească localitatea și s-a mutat la Misleanu, un sat din vecinătate.

Slujirea preoțească în spatele gratiilor

În ciuda situației în care se afla, părintele Nifon nu a abandonat niciodată rugăciunea și dragostea pentru Hristos. Închisoarea nu a fost doar un loc în care a ajuns pe nedrept, nu a fost doar o împlinire a cuvintelor Domnului: Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî pre voi şi vă vor prigoni..., ci a fost încă un prilej în care vocația preoțească a ieșit la lumină, iar părintele a putut fi sprijin celor din jurul său alinând sufletele celor ce, asemenea lui, erau închiși pe nedrept și aveau atât de mare nevoie de Dumnezeu:

„Am făcut în Gherla o dată Liturghie. În aceeași perioadă cu mine se afla la Gherla și Părintele Ioan de la Vladimirești și am vorbit cu el prin morse și astfel am aflat că avea mai multe antimisuri. La insistențele mele mi-a dat și mie unul; și astăzi îl păstrez. Mi l-a lăsat într-o baie în colțul stâng din spatele unui bazin. Am făcut Liturghia aceea în atelierul de făcut dormeze și tapițerii. Am slujit atunci cu un diacon, Milea Stefan. (…) Duminica era o zi cu un program special. Cei care eram la ateliere aveam dreptul să ne plimbăm prin curte. Așa mă prefăceam că mă plimb cu ceilalți deținuți, însă ei atunci se spovedeau, eu le rosteam rugăciunile și îi și împărtășeam. Totul în mare taină, să nu se afle. Se întâmpla des să spovedesc în închisoare, mai cu seamă la atelier. Când rosteam rugăciunea de dezlegare nu puteam să fac semnul Sfintei Cruci peste cap, că vedeau gardienii, și îl făceam pe palmă.”

Ultimii ani ai vieții

Dacă viața i-a fost una zbuciumată și plină de suferințe anii de sfârșit i-a trăit în liniște și pace, așa cum nădăjduim să-i fie și veșnicia. Ultima parte a vieții, după pensionare, o petrece în modesta căsuță din apropierea bisericii din Misleanu, satul unde a fost mutat de la Fundata, slujind în continuare la Sfântul Altar și suplinind preoții din vecinătate, atunci când era nevoie și sănătatea îi permitea. Moare în anul 2015, la un an de la discuția pe care am evocat-o în acest articol, trecând la viața veșnică în același fel în care și-a trăit și viața pământească, cu smerenie, discreție și nădejdea în întâlnirea cu Hristos Domnul.