„Interesul studenţilor pentru spiritualitatea ortodoxă e un semn că lucrurile merg într-o direcție bună”
Decan al Facultăţii de Filosofie şi Ştiinţe Social Politice, din cadrul Universităţii “Al. I. Cuza” din Iaşi începând cu anul 2008, profesorul universitar dr. Nicu Gavriluţă a completat peisajul cercetărilor ştiinţifice cu numeroase lucrări, cărţi de publicistică şi articole din domeniile sale de compenenţă: Istoria şi sociologia religiilor, Antropologie socială şi culturală, Sociologia stilurilor de viaţă şi Mentalităţi sociale. În prezent, acesta este şi Director de programe The Academic Society for the Research of Religious and Ideologies (S.A.C.R.I.), la Universitatea „Babeş Bolyai”, Cluj-Napoca, vicepreşedinte al Societăţii Sociologilor din România şi membru fondator al Asociaţiei ,,Observatorul Social, din România (www.observatorul-social.ro) din septembrie 2011.
Sărbătoarea Naşterii Domnului, aflată atât de aproape, dezvăluie o serie de fenomene paradoxale, de anomalii colective, „năvălite” din Occident, care ameninţă an de an sensul creştin al adevăratei sărbători. Despre secularizarea sărbătorilor şi „scuturile” cu care trebuie să ne apărăm de tentaţiile consumerismului ne-a vorbit prof.univ.dr. Nicu Gavriluţă, decanul Facultăţii de Filosofie şi Ştiinţe Social Politice.
- Domnule profesor, în cărţile pe care le-aţi publicat aţi abordat metehnele lumii actuale, aţi vorbit despre consumerism, despre shoppingul excesiv şi despre toate aceste „trenduri” colective, mereu actualizate, care umbresc sensul sacru al sărbătorilor. Care sunt motivele pentru care aţi arătat o preocupare deosebită în studierea acestor fenomene?
- Răspunsul simplu ar fi următorul: ţin cursuri de mai mulţi ani de Mentalităţi Sociale, de Antropologie Socială, de Istoria şi Sociologia religiilor. Astfel spus, intră în preocupările mele aceste teme şi, având în vedere actualitatea lor, mai mult, văzând aceste formule desacralizate ale asumării sărbătorii astăzi, m-am gândit că ceea ce poate să facă un profesor universitar este să pună degetul pe rană; şi, în acelaşi timp, să arate, din punctul lui de vedere, soluţiile posibile pentru revenirea la tradiţie şi la valorile creştine.
Este, însă, în joc şi altceva: faptul că tradiţiile populare, sărbătorile nu mai sunt cunoscute, în detaliu, în profunzime de membrii comunităţii. Sensurile lor nu mai sunt ştiute. Avem de-a face cu un fapt paradoxal. De exemplu, semnificaţiile spirituale şi metafizice ale Crăciunului nu mai sunt conştientizate la nivelul unui sat, al unui cartier sau oraş, ci sunt în mintea unor specialişti: teologi, istorici ai religiei, antropologi, filosofi, etnologi. Aceste semnificaţii ajung şi în mintea publicului larg cultivat care încă mai citeşte o carte şi, din fericire, avem mulţi cititori în România, indiferent ce spun unii sau alţii.
- De ce credeţi că s-a ajuns aici?
- S-a ajuns aici din mai multe motive. Înainte de toate, s-a ajuns aici pentru că, înainte de 1989, în România în special şi într-o bună parte în Europa de Est, odată cu căderea regimurilor comuniste, am avut de-a face cu o provocare din partea Occidentului. Este vorba de o provocare specială, venită din partea mass-mediei, mai ales a televiziunii. Timpul confiscat în faţa televizorului înseamnă enorm pentru români. Un simţ natural al omului, vederea, este exagerat solicitat şi folosit mai ales în detrimentul gândirii, al reflexiei, al puterii de concentrare, de contemplaţie şi de rugăciune.
Este, până la urmă, un fenomen european, rezultat din întâlnirea cu Occidentul, într-un mod inedit în istorie. A căzut un regim totalitar, toate au venit brusc peste noi: democraţia, economia de piaţă, iar noi a trebuit să le facem faţă nepregătiţi.
În ceea ce priveşte sărbătorile, sigur că avem de-a face cu multe ipostaze desacralizate ale lor, dar n-aş vrea să condamn în totalitate acest fapt, să-l citesc într-un registru exclusiv negativ. Nu trebuie să întorc capul de la toate aceste forme desacralizate şi să privesc în altă parte. Trebuie să înţeleg că aceasta este situaţia reală şi, plecând de aici, de la aceste forme comerciale, mercantile, să-l ajut pe om şi să-i dezvălui un sens subtil, profund care să-l înnobileze spiritual.
- Un studiu făcut public pe Mediafax luna aceasta arată că peste 50% dintre românii cu vârste cuprinse între 10 şi 60 de ani cred în Moş Crăciun, iar cei mai mulţi aşteaptă să primească cadouri sub formă de gadget-uri de ultimă generaţie şi vacanţe în străinătate.
- Este o radiografie realistă, generată de o desacralizare a sărbătorilor şi de o mediatizare în interes comercial, financiar. Pe vremea bunicilor şi a părinţilor mei, îmi amintesc perfect că dorinţele erau mult mai modeste, în raport cu posibilităţile de ofertă existente atunci. Astăzi, posibilităţile de a oferi celorlalţi a crescut, iar aici putem vorbi de două aspecte. Pe de o parte, nu este bine să dăruieşti copilului ceva ce el nu merită. Dacă-i oferi un telefon de ultimă oră, atunci performanţele lui şcolare trebuie să fie pe măsură. El trebuie să fie conştient că a dus ceva la bun sfârşit şi că merită ce primeşte. Din nefericire, de multe ori nu se întâmplă chiar aşa, se întâmplă chiar invers.
În al doilea rând, oamenii ignoră dimensiunea spirituală a darului. Ei aşteaptă, de Crăciun, o vacanţă în străinătate, dar nu aşteaptă, în primul rând, o privire caldă, un sfat prietenesc, o consolare spirituală, pe care prietenul, preotul, Biserica i le pot da. Eu cred că aici sunt adevăratele noastre probleme: în plan sufletesc, în plan spiritual, iar sursa căutării noastre ar trebui să fie una de ordin spiritual. Ar trebui, altfel spus, ca înainte de sărbători să ne dorim o terapie sufletească, pentru că sensul nobil al Crăciunului este de ordin spiritual, e vorba de permanenta Întrupare şi Naşterea a Fiului lui Dumnezeu.
Să ne asumăm timpurile actuale, dar să răspundem lor cu valorile creştine
- Este afectată instituţia sacră a familiei de acest peisaj al consumerismului?
- Bineînţeles că este afectată şi mai ales provocată instituţia sacră a familiei, care, deseori, devine o instituţie profană. Se trece de la familie întemeiată pe Taina Cununiei, pe misterul împlinirii spirituale a celor doi la o împlinire de ordin social. Ei nu mai iau ca model mirele şi mireasa, pe Iisus şi pe Biserică, ci iau ca model pe naşii foarte bogaţi, cu succes în afaceri sau iau ca model vip-urile ultra mediatizate. Spun lucrurile acestea pentru că am colegi care lucrează în domeniul psihologiei şi psihiatriei şi-mi povestesc că multe dintre vip-urile locale, ieşene şi din ţară frecventează cabinetul psihologului, a psihoterapeutului. Înseamnă că sunt anumite forme de criză la nivelul familiei.
În acelaşi timp, sunt multe familii româneşti care trăiesc sub semnul normalităţii, iar unele trăiesc chiar în cadrele sacralităţii, de tip creştin. Soluţia ar fi să ne asumăm timpurile actuale, postmoderne, cu shopping-ul exagerat, cu mercantilismul, dar, în acelaşi timp, să răspundem lor cu valorile creştine. Aceste valori creştine, nu sunt, îmi place mie să spun, actuale, nici depăşite, ci sunt eterne. Acum, de Crăciun, Iisus se naşte pentru noi toţi, anul viitor se va naşte din nou. Naşterea Sa, în sens spiritual este permanentă, iar valorile pe care le aduce Fiul lui Dumnezeu în lume sunt şi ele permanente. Dacă au fost valabile şi acum 2000 de ani, ele sunt valabile şi în 2011 şi vor fi valabile şi de acum înainte.
- În final, ne puteţi oferi câteva soluţii care să conducă la o „deşteptare” sau redresare colectivă spre adevăratul sens al Crăciunului, marcat de Naşterea Domnului?
- Prima soluţie pe care o pot oferi eu, ca profesor universitar este educaţia. Am mai spus acest lucru şi sună ca o banalitate. Ştiu, dar educaţia este în continuare un răspuns valabil. Este educaţia continuă, primită de la părinţi, de la bunici, de la educatori, învăţători şi profesori. Dincolo de ce auzim sau învăţăm de la ceilalţi, trebuie să ne asumăm şi o auto-educaţie. Este firesc ca noi să cititm, să reflectăm, iar valorile din acele cărţi să le punem şi în viaţa noastră.
O altă soluţie ar fi asumarea pe viu, concret, a statutului de creştin. Aceasta ar fi o cale regală de a face faţă provocărilor actuale de care vorbeam.
O altă soluţie ar fi să învăţăm ceva din istorie, din lecţiile istoriei. Dacă părinţii, bunicii noştri au trecut prin anumite încercări şi au pierdut, noi să învăţăm să nu le repetăm. Eu sper, însă, având în vedere experienţa mea cu tânăra generaţie, cu studenţii, că lucrurile merg într-o direcţie bună. E vorba de interesul studenţilor pentru spiritualitatea ortodoxă, pentru cultura populară şi tradiţională românească, în condiţiile în care ei nu sunt străini de oferele Occidentului, de oferetele universităţilor de prestigiu, de tehnologie. Altfel spus, sunt optimist, iar convingerea mea este că putem îmbina de minune provocările postmodernităţii cu dimensiunea spirituală şi culturală, specifică poporului român.
