Trăieşte o viaţă de pustnic într-un mic schit din Elveţia, nu foloseşte niciodată internetul şi singurul mijloc de comunicare cu el este prin telefon. Acesta e de fapt un robot care răspunde într-o cameră îndepărtată. Dacă doreşti să vorbeşti cu el, trebuie să laşi un mesaj cu timpul când vei suna din nou, şi dacă Părintele Gabriel doreşte să vorbească, va fi lângă telefon la timpul specificat. Am fost norocoşi să nu trecem prin acest proces, deoarece l-am întâlnit la Moscova. În 27 august 2010, s-a convertit la ortodoxie de la catolicism.  

În conversaţia noastră, Părintele Gabriel ne- a vorbit despre motivele deciziei sale, despre principalele diferenţe dintre Valaam (mănăstire din Rusia) şi Elveţia şi despre multe alte lucruri.

Reporter: Dacă un om dintr-o tradiţie creştină trece la alta, înseamnă că acestuia îi lipseşte ceva vital în viaţa sa spirituală.

Părintele Gabriel: Da. Şi dacă această persoană are 70 de ani, aşa ca mine, acest pas nu poate fi unul pripit, nu-i aşa?

R: Nu, nu poate fi. Dar ce vă lipsea, fiind un monah cu o mare experienţă spirituală?

P: Trebuie să vorbesc nu despre o decizie, ci despre întreaga călătorie a vieţii cu logica ei interioară. La un anumit moment, se întâmplă un eveniment pentru care te-ai pregătit întreaga viaţă. Ca toţi tinerii, am căutat calea mea în viaţă. Am intrat la Universitatea din Bonn şi am studiat filosofia şi teologia comparată. Nu mult după aceasta am vizitat Grecia şi am petrecut două luni pe insula Lesbos. Acolo am văzut un bătrân călugăr orthodox pentru prima oară.  Pe atunci eram atras către călugărie şi citisem ceva literatură ortodoxă, inclusiv surse ruseşti. Bătrânul m-a uimit. El a devenit întruparea vieţii monahale pe care o întâlnisem doar în cărţi înainte. Deodată, în faţa mea, am văzut viaţa monahală care de la început îmi părea a fi autentică, adevărată, cea mai apropiată de practica primilor monahi creştini. Apoi am rămas în legătură cu acel bătrân toat viaţa mea. Şi am avut astfel un ideal de viaţă monahală.

Când m-am întors în Germania, am intrat în "Ordinul Sfântului Benedict" – îmi părea cel mai apropiat de aspiraţiile mele. Structura ordinului însuşi seamănă cu una a Bisericii creştine primare. În ordin nu există un sistem vertical de subordonare, fiecare comunitate există prin sine însuşi. Ceea ce garantează  unitatea acestor comunităţi este tradiţia Tipiconului Bisericii. Aceasta nu este ordinul juridic, ci idealul spiritual. A propos, în acest sens cred că benedictinii sunt dintre toţi credincioşii occidentali, cei mai pregătiţi să înţeleagă cel mai bine pe creştinii ortodocşi. Dar totuşi părintele meu spiritual fiind din ortodoxie şi pasiunea mea pentru monahismul oriental şi iubirea mea pentru ortodoxie, mi-au arătat că locul meu nu era în acest ordin. Aşa că egumenul, un bărbat bătrân şi experimentat, pe care îl cinstesc, a decis să mă transfere la o mănăstire mică în Belgia, şi nu fără regrete. Am petrecut 18 ani acolo, am dobândit o bună experienţă, şi de acolo, cu binecuvântare, am venit în acest schit din Elveţia. Toate aceste transferuri au avut un scop: încercarea de a progresa într-o viaţă monahală autentică, aşa cum era a vechilor creştini. Ca aceea pe care am văzut-o la creştinii ortodocşi. Cel mai recent pas al meu a fost convertirea la ortodoxie.  

R: De ce aţi decis să adoptaţi ortodoxia? Cineva poate iubi ortodoxia cu toată inima şi totuşi să rămână în catolicismul tradiţional. Există multe exemple în vest.

P: Da, mulţi oameni care sunt atraşi de ortodoxie stau în Biserica Catolică. Şi acest lucru este normal. În majoritatea catedralelor vestice există icoane ortodoxe. În Italia, există şcoli profesionale de pictură a icoanelor în care predau specialişti ruşi sau de alt neam. Tot mai mulţi credincioşi din Europa sunt interesaţi de imnele bizantine. Chiar şi tradiţionaliştii din Biserica Catolică au descoperit cântul bizantin. Desigur, ei nu le folosesc în timpul slujbelor divine, dar înafara Bisericii da, spre exemplu în concerte. Literatura ortodoxă este tradusă în toate limbile europene şi cărţile sunt publicate în cele mai multe edituri catolice. Pe scurt, în vest nu s-a pierdut gustul pentru autentic creştin, şi pentru tradiţiile răsăritene care l-au păstrat. Dar vai, aceasta nu schimbă cu nimic viaţa oamenilor şi a societăţii ca întreg. Interesul pentru ortodoxie este mai mult cultural.  Şi oamenii rătăciţi ca mine care au un interes spiritual în ortodoxie sunt o minoritate. Suntem nişte ciudaţi; rareori suntem înţeleşi.

R: Ca teolog, aţi vorbit deseori despre problema separării dintre vest şi est. Puteţi spune că această convertire a sfinţiei voastre la ortodoxie este rezultatul meditaţiei la această temă?

P: Când am fost în Grecia şi am început să mă întorc spre creştinătatea răsăriteană, am început să simt schisma dintre est şi vest ca pe ceva foarte dureros. A încetat să fie o teorie abstractă sau un complot într-o carte de istorie a Bisericii, ci mai degrabă ca un lucru care afecta direct viaţa mea spirituală. De aceea convertirea la ortodoxie a început să mi se pară ca fiind un pas foarte logic. În tinereţe, am sperat sincer că unirea dintre vest şi est este posibilă. Aşteptam să se întâmple cu toată inima mea. Şi aveam ceva raţiuni să cred asta. La Conciliul Vatican II, au fost observatori din partea Bisericii Ortodoxe Ruse, inclusiv Mitropolitul actual de Saint Petersburg şi Ladoga, Înaltpreasfinţitul Vladimir (Kotlyarov). Pe atunci, Mitropolitul Nikodim (Rotov) era foarte activ în relaţiile internaţionale. Şi mulţi oameni credeau că cele două Biserici se mişcau una către alta şi că se vor întâlni la un punct. A fost visul meu, care devenea din ce în ce mai real. Dar am îmbătrânit şi am învăţat mai adânc despre aceste lucruri, şi am încetat să cred în posibilitatea reconcilierii celor două Biserici, în termenii slujbelor dumnezeieşti şi ai unităţii instituţionale. Ce era să fac? Nu am putut decât să merg să caut această unitate de unul singur, individual, restaurând-o într-un suflet, al meu. Nu puteam să fac mai mult. Mi-am urmat conştiinţa, şi am venit la ortodoxie.

R: Nu e o opinie prea radicală?

P: Când eram în Grecia, fiind catolic, am realizat că vestul s-a separat de est şi nu viceversa. În acel moment, a fost de necrezut pentru mine. Am avut nevoie de timp pentru a înţelege şi a accepta acest lucru. Nu puteam da vina pe nimeni, bineînţeles. Vorbim despre un întreg proces istoric, şi nu putem spune că acea persoană sau alta putea fi învinuită pentru aceasta. Dar faptele rămân fapte: ceea ce numim acum creştinism occidental s-a născut ca o verigă în lanţul rupturilor cu estul.  Aceste rupturi au fost reforma gregoriană, urmată de separarea Bisericilor în secolul al XI-lea, apoi reforma din secolul al XV-lea şi în final cu Conciliul II Vatican în secolul XX. Aceasta este desigur o schemă foarte sumară, dar este corectă ca şi întreg.

R: Totuşi, există opinia că lanţul acestor rupturi este un proces istoric normal deoarece orice fenomen (şi Biserica creştină nu este o excepţie) merge prin stadiile sale de dezvoltare. Care este tragedia în asta?

P: Tragedia este în oameni. Într-o situaţie de evenimente radicale, revoluţionare, există întotdeauna oameni care încep să dividă viaţa între „înainte” şi „după”. Ei doresc să calculeze numai de la acest punct ca şi cum tot ce s-ar fi întâmplat înainte nu ar avea nici o semnificaţie. Când viitorii protestanţi au proclamat Reforma, nu cred că ei ştiau că vor duce la separarea Bisericii occidentale în două câmpuri de bătălie. Ei nu realizau asta, ei doar o făceau. Şi au început să dividă pe cei din jurul lor în sănătoşi – cei care acceptau Reforma, şi bolnavi – următorii Papei.

Mai mult, istoria se repetă: acelaşi lucru se întâmplă acum în jurul Conciliului II Vatican în sânul Bisericii Romano-Catolice. Sunt oameni care nu au acceptat deciziile şi oameni care au considerat aceasta ca un punct de plecare. Şi toţi gândesc în graniţele astea. Un exemplu simplu: dacă într-o conversaţie, cineva menţionează cuvântul „conciliu” fără a da alte detalii, toţi asumă că vorbeşte despre Conciliul II Vatican.

R: Ce credeţi despre curentul modern liberal între catolici?

P: Sunt foarte bucuros că am oportunitatea să mă adresez audienţei ruseşti şi să spun că nu trebuie să reducem catolicismul doar la un nivel. Printre ei sunt oameni care ar dori să fie mai secular, alţii mai liberali. Asta nu înseamnă că ei sunt criminali, este doar punctul de vedere al lor despre viaţă. Sunt alţii, care sunt dedicaţi deplin tradiţiei. Nu i-aş numi tradiţionalişti, pentru că tradiţia însăşi nu este atât de importantă pentru ei. Aceasta nu este un folclor vechi, din care te hrăneşti artificial şi apoi ţi-e foame din nou. Nu! Tradiţia pentru ei este ceea ce dăruieşte în fiecare epocă contactul personal şi viu cu Hristos, viaţa de fiecare zi în mâinile lui Dumnezeu. Aşa cum a spus Ioan Teologul: „ceea ce am văzut şi auzit vă vestim, ca şi voi să aveţi mărturie împreună cu noi. Şi mărturia noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său Iisus Hristos” (1 Ioan 1:3). Sunt sigur că poziţia: „este Dumnezeu şi sunt eu”, este pentru eretici. Pentru creştini, este „Dumnezeu, eu şi ceilalţi”. Ceilalţi sunt credincioşii, cei care pentru multe veacuri au păstrat credinţa pentru noi. Dacă oamenii nu i-ar fi ascultat pe alţi oameni, dacă nu ar fi scris şi transmis, nu ar fi existat Noul Testament. Adică nu am fi avut nimic.   

R:Şi care ar trebui în acest caz să fie atitudinea noastră faţă de cei care nu sunt foarte dedicaţi tradiţiei?

P: Nu ar trebui să îl plesnim peste faţă şi desigur nu ar trebui să-i dăm afară din Biserică. Fiecare persoană merită milă creştină. Dacă eu, fiind un ortodox, văd un catolic într-o Biserică ortodoxă, aş vrea să vorbesc cu el, şi să-i spun deschis, blând şi confidenţial: „Auzi, frate, poate eşti interesat despre faptul că la început toţi ne făceam crucea la fel, de la dreapta la stânga. Nu totul s-a schimbat. Nu te chem să reconsideri toată viaţa ta şi să te grăbeşti spre ortodoxie. Doar vreau să îţi arăt de unde au venit aceste lucruri”.

R: De ce aţi ales Biserica Ortodoxă Rusă?

P: Cred că factorul cheie în aceste decizii au fost oamenii din jurul meu. Când cunoştinţele mele, episcopii ruşi de la Sainkt Petersburg, au aflat că voiam să trec la ortodoxie, ei au zis: „Nu suntem deloc surprinşi de asta. Tu totdeauna ai fost cu noi. Acum vom avea o mai apropiată comuniune: cea sfântă, de la Potir”.

Îl cunosc pe Mitropolitul Ilarion, preşedintele Departamentului pentru relaţii externe a Patriarhiei Rusiei, de multă vreme. Ne-am întâlnit în 1994 când era ieromonah. Îl consider un bun prieten şi preţuiesc prietenia lui. Ierarhul Ilarion este unul dintre oamenii cei mai competenţi şi cunoscători pe care i-am întâlnit. El a devenit sungura persoană căreia îi cer orice, care mă cunoaşte, credinţele şi situaţia mea. Şi care este gata să răspundă. Şi aceasta s-a întâmplat.

R: Cum vă va ajuta acest lucru în atingerea idealului de viaţă spirituală?

P: Vreţi o proorocie de la mine dar eu nu sunt profet. Nu ştiu ce se va întâmpla în viitor. Eu doar trăiesc, pur şi simplu. Chiar acum am găsit în Rusia multe lucruri care m-au interesat. Spre exemplu, am vizitat Mănăstirea Valaam. Stiţi, dacă în vest un credincios este atras de o viaţă de retragere monastică, de fapt nu are nicăieri unde să se ducă.

Sihăstrii ca acestea sunt în Rusia, ele nu există în vest. Această formă de viaţă pare să fie demodată acolo. Ca monah, am fost constant în căutarea celei mai severe separări, chiar a sigurătăţii. În Valaam, am simţit că toate acestea erau acolo.

R: Este destulă singurătate în schitul din Elveţia? Valaam este un loc aglomerat, pelerinii vin acolo regulat.

P: Elveţia este o ţară mică şi dens populată. Schitul este înconjurat de o pădure, dar la 15 minute de mers pe jos este un sat cu 100 de oameni. Da, desigur, sunt mulţi oameni acolo. Dar locul însuşi, aşa cum am simţit, este izolat de restul lumii. Poate pentru că e o insulă, sau poate este datorită unor raţiuni non-geografice. Mi se pare mie că acestea pot asigura dorinţa de singurătate în inima oricărui om care vine aici.

R: Este mai dificil în Europa?

P: Pentru a o spune pe scurt, nu există aşa ceva în vest. Tradiţia autentic monastică în vest a fost practic exclusă în timpul revoluţiei burgheze din 1789. Am convingerea că consecinţele acestei revoluţii au fost la fel de grele ca şi cele din revoluţia din 1917 şi cei 70 de ani de putere ateistă în Rusia. În Franţa, după aceste evenimente sângeroase, monahismul a trebuit să fie restaurat de la zero. Preoţi obişnuiţi au trebuit să facă asta, nu monahi. Nu mai era niciunul. În Rusia, monahismul a supravieţuit în ciuda tuturor şocurilor şi ororilor. Da, s-a întâmplat la nivelul indivizilor, bătrânilor. Dar ei au existat! Şi au ţinut tradiţia monastică şi viaţa monastică autentică. Mi se pare că în ceea ce priveşte viaţa monastică, Rusia nu a trebuit să o ia de la zero. De aceea sunt trist să aud pe ruşi că spun: a fost totul distrus, Biserica a fost distrusă etc.

R: Ce s-a schimbat în viaţa voastră după convertire?

P: Desigur, sunt lucruri care trebuie să se schimbe. Devenind un membru al Bisericii Ortodoxe Ruse, dar trăind în Elveţia, mă supun Arhiepiscopului Innokenty de Korsun. Relaţiile mele cu Biserica Catolică nu pot fireşte să rămână aceleaşi.

R. Ce reacţie aşteptaţi de la fii voştri spirituali? Trebuie să fie tot catolici...

P. Mai întâi, am avut de-a face cu oameni înţelegători, şi sunt sigur că ei respecă decizia mea. Şi în al doilea rând, niciodată nu mi-am ţinut opiniile şi credinţele în secret. Toţi copiii mei spirituali au cunoscut idealul meu de creştinătate în Orient. Nu cred că ei vor fi surprinşi...

R: Cum e cu slujbele dumnezeişti?

P: Desigur, acum nu mai am voie să administrez Împărtăşania la catolici. Dar chiar şi înainte făceam acest lucru foarte rar. Schitul este departe de lumea mare, teritoriul este închis, slujbele sunt particulare, capela este mică, pentru cel mult 10 oameni. Numai de Crăciun şi de Paşti deschidem uşile pentru toţi cei care doresc să vină.

R: Dacă doriţi să daţi contemporanilor un mic sfat despre cum să-şi organizeze viaţa de rugăciune, ce le-aţi spune?

P: Dacă vrei să înveţi să înoţi, sari în apă. Numai aşa vei învăţa. Numai cei ce se roagă vor simţi sensul ei, gustul şi bucuria rugăciunii. Nu poţi învăţa să te rogi stând într-un mare fotoliu. Dacă eşti gata să îngenunchezi, să te pocăieşti sincer, să ridici ochii şi mâinile către cer, atunci multe lucruri ţi se vor descoperi. Desigur, poţi citi multe cărţi, asculta conferinţe, vorbi cu oamenii – acestea sunt foarte importante şi ajută la înţelegere. Dar care este valoarea tuturor acestor lucruri, dacă nu facem paşi reali după aceea, dacă nu ne rugăm? Cred că trebuie să înţelegem aceasta.

Interviu realizat de Konstantin Matsan

Traducerea şi adaptarea: Pr. Ioan Valentin Istrati

Sursa: http://journeytoorthodoxy.com