Ion Mitican: file de poveste
„Domniţo, azi am o poveste trăsnet! Să vedeţi ce-am descoperit…“ Aşa începea aproape fiecare întâlnire, în redacţia de la „Lumina“, cu domnul Mitican. Din graiul lui molcom, ce rostogolea cuvinte fermecate, pline de seva altui veac, Iaşul de odinioară ni se înfăţişa aievea, fabulos şi tainic. O lume după care te făcea să tânjeşti, chiar dacă n-o cunoscuseşi decât din teribilele lui poveşti. Harul şi patima nebună pentru istoria oraşului pe care l-a iubit o viaţă îl vor face nemuritor pe Ion Mitican
„De unde vine Ion Mitican, veşnicul îndrăgostit de Iaşi?“, l-am întrebat într-o după-amiază de toamnă târzie, în 2006, când, vreme de două ceasuri, am stat la taifas despre oameni şi locuri de odinioară, despre Iaşii vechi şi despre patima lui pentru trecutul târgului acesta, de care nu s-a mai dezlipit o viaţă.
Mi-a răspuns simplu, aşa cum îi era felul: „Eu sunt de la ţară, din Dăneşti - Vaslui, aşa se cheamă satul meu natal; la vreo 12 km de gara Rebricea. Un sat pierdut printre dealuri şi printre văi, cu oameni care se laudă c-ar fi fost răzeşi. Toţi cei de-acolo suntem tăioşi, învăţaţi să ne zbatem pentru orice“. A fost prima mea întâlnire cu Ion Mitican, un om de care, dacă apucai să-l asculţi o dată povestind, te „contaminai“ pur şi simplu.
Au urmat, apoi, multe, zeci de întâlniri, în redacţia „Ziarului Lumina“. L-am cooptat să scrie într-o rubrică pe care a ţinut-o mulţi ani, intitulată „Iaşi, file de poveste“. Iar în anii în care ne-a fost alături, în redacţie şi în paginile ziarului, a constituit pentru noi, mai tinerii săi colegi, un exemplu de vivacitate, de conştiinciozitate şi de profesionalism. Dar, mai cu seamă, modelul fidel al omului dăruit cu totul unei pasiuni.
Închipuiţi-vă un bătrânel de 76 de ani - atât avea când l-am invitat să ni se alăture - bătând zeci de kilometri, din Păcurari până în Bucium, sau călătorind cu ce se nimerea prin cătunele din judeţ, în căutarea vechilor conace, a ultimilor urmaşi ai familiilor boiereşti, fotografiind, întrebând, stând de vorbă cu oricine i-ar fi putut oferi o informaţie veritabilă, scormonind ziarele de epocă din arhivele Bibliotecii Centrale, în fine, luând în calcul orice posibilă sursă de documentare. Aşa înţelegea să-şi facă Ion Mitican nu meseria, căci meseria lui era de inginer, ci datoria faţă de Iaşul său drag, faţă de înaintaşi şi faţă de publicul cititor - cu respect pentru adevărul istoric, cu har şi cu multă râvnă. L-am cunoscut ca pe un cronicar desăvârşit şi l-am preţuit pentru tot ce a dăruit prin poveştile sale. Şi am înţeles, poate zilele acestea mai mult decât în toţi anii ce au trecut, că n-a coborât degeaba din neamul răzeşilor de la Dăneşti, învăţaţi „să se zbată pentru orice“...
Sâmbătă, 24 martie, a plecat pentru totdeauna din oraşul pe care atât de mult l-a iubit... S-a dus să se întâlnească, în lumea îngerilor, cu domnitori şi domniţe, cu boieri şi negustori, cu târgoveţii de care atât de frumos ne-a povestit cât l-am avut printre noi...
O să ne lipsească tuturor vocea lui caldă, căutătura lui ageră şi istorisirile coborâte, parcă, din alt veac. A fost unul dintre colaboratorii pe care nu mă mai săturam să-i ascult. Intra val-vârtej în redacţie, plin de viaţă, întâmpinându-mi privirea de fiecare dată cu aceeaşi întrebare: „Ce mai face duduia Otilia?“. O bucurie de om! Avea, pe lângă harul de povestitor şi umorul atât de natural, un chip pe care anii aşternuseră lumină şi bunătate. Cred că toate acestea făceau din el un personaj cu totul special, de care oraşul ăsta n-ar trebui să uite nicicând.
Rămas-bun, domnule Mitican! Tristeţii de-a vă fi pierdut noi, toţi vieţuitorii de azi ai Iaşilor, adăugăm bucuria de-a vă fi avut printre noi.
Un inginer ce şi-a făcut cu cinste meseria
Inginerul şi scriitorul Ion Mitican s-a născut în 1931, în localitatea Dăneşti din judeţul Vaslui. Pe 11 aprilie urma să împlinească 81 de ani. O vârstă ce nu i se citea nici pe chip, nici în mişcări, nici în felul de-a fi. I-a cedat însă inima mult încercată, supusă, de-a lungul unei vieţi întregi, greutăţilor de tot felul: război, foamete, lipsuri, anii crunţi ai comunismului.
Absolvent al Facultăţii de Electrotehnică din cadrul Institutului Politehnic Iaşi, inginerul Ion Mitican a refuzat, după absolvirea studiilor, un post de inginer în Ministerul Energiei Electrice, preferând să activeze la Uzina Electrică din Vaslui, din dorinţa de a-şi respecta promisiunea pe care o făcuse consătenilor, de a electrifica satul natal. Lucru pe care l-a şi dus la îndeplinire şi pe care mi l-a povestit, cu mult haz, în urmă cu şase ani: „Cei din sat care aveau aparate de radio ne rugau pe noi, elevii care învăţam la Iaşi, să le încărcăm acumulatorii de la radio, că lumină nu exista în sat. Era greu pentru ei să vină câte 12 km până la Rebricea, la gară, cu acumulatorii în cârcă. De-atunci le-am zis eu sătenilor: «Când o să fiu inginer, vă scap de buclucul ăsta». Şi m-am ţinut de cuvânt. După ce am terminat facultatea, în 1954, m-am dus la Uzina Electrică Vaslui şi le-am spus că vreau să electrific satul. Era ceva…poezie! (râde cu poftă). Satul s-a oferit să dea lemn pentru stâlpi. Uzina electrică ne-a dat sârmă, dar n-aveam grup electrogen. Am făcut o scrisoare la Guvern şi am primit răspuns să mergem la Fabrica „Dinamo“ Bucureşti, să luăm un grup electrogen. Am adus grupul, am întins sârma şi am făcut, domniţo, reţea în sat. La 23 august 1955 trebuia să punem în funcţiune electrificarea satului Dăneşti. La ora 22:00 lumea a venit cu fanfară, mâncare, să sărbătorească, aşteptând să se aprindă becurile. Învăţătorul chiar a şi spart toate lămpile. N-a pornit însă la timp reţeaua, pentru că inversasem nişte fire, ci abia după vreo patru ore, dar am reuşit în cele din urmă“.
Din 1960 şi până în 1994, când a ieşit la pensie, şi-a făcut meseria de inginer în cadrul Regionalei CFR Iaşi, executând instalaţii electrice şi de telefonie.
Puţini sunt cei ce ştiu că graţie lui s-a introdus pentru prima dată în România sistemul de radiotelefonie pe calea ferată, înainte de 1989.
Anii de meserie au fost dublaţi de pasiunea mistuitoare pentru istorie, pentru cercetarea documentelor de arhivă, Ion Mitican devenind încet, încet una dintre cele mai competente voci în ceea ce priveşte istoria Iaşilor, activitate căreia i s-a dedicat în totalitate în ultimii 18 ani. Cele 22 de cărţi despre locuri, oameni şi întâmplări din Iaşul veacurilor trecute sunt mărturiile pasiunii căreia i s-a dăruit pe de-a-ntregul. Acestora li se adaugă sutele de articole publicate de-a lungul vieţii în revistele şi ziarele ieşene, în care a pledat pentru cunoaşterea şi conservarea patrimoniului cultural-arhitectonic al oraşului, militând împotriva distrugerii vechilor străzi sau demolării unor clădiri monument.
Pentru toate acestea, în memoria ieşenilor de azi şi de mâine, Ion Mitican trebuie să rămână nemuritor.
Dumnezeu să-l odihnească în pace!
