Existenţa unei uriaşe zestre arhivistice şi artistice româneşti la Athos era firească, dacă ţinem seama de faptul că, începând din a doua jumătate a sec. al XIV-lea şi de la sfârşitul primei jumătăţi a sec. al XV-lea şi până la începutul sec. al XIX-lea, elitele politice şi sociale din Ţara Românească şi Moldova au făcut constant donaţii aşezămintelor din Sfântul Munte constând din moşii şi alte bunuri imobile, bani, sclavi, vite şi bunuri mobile, precum şi cărţi de cult. Până la secularizarea averilor mănăstireşti, o mare parte a instituţiilor monastice erau închinate celor de la Muntele Athos. Stindardul lui Ştefan cel Mare a fost făcut cunoscut lumii savante şi opiniei publice relativ târziu. Descoperirea acestei ţesături bizantine s-a produs în anul 1882 de către Alexandru M. Pencovici, folcloristul şi muzicologul Teodor T. Burada (1839-1923) şi literatul Radu C. Pătârlăgeanu. Scoaterea stindardului la lumină s-a făcut cu prilejul vizitelor întreprinse de aceştia în Balcani pentru studierea limbii, culturii şi organizării bisericeşti şi şcolare a comunităţilor aromâneşti din Macedonia. Întors în ţară, Al. M. Pencovici publică în ziarele „Timpul“ şi „Naţiunea“ o primă descriere sumară a stindardului lui Ştefan cel Mare. Al. M. Pencovici a propus Guvernului şi Academiei Române trimiterea unui corp de cercetători, artişti şi fotografi care să inventarieze şi să documenteze toate sursele istorice româneşti păstrate în lăcaşurile din Sfântul Munte. Din păcate, această propunere nu a fost pusă în practică până astăzi. Deşi Mănăstirea Zografu era bulgărească, la vremea vizitelor lui Pencovici, Burada şi Pătârlăgeanu, acolo trăiau 25 de călugări români din toate provinciile româneşti. (C. Ciofu)